Eternităţi de o zi: Un final de mandat decepţionant

Indiferent cine va fi ales, cel mai probabil pe 6 decembrie, şef al statului, ne aflăm, în momentul de faţă, la un final de mandat prezidenţial. Moment potrivit pentru a face bilanţuri şi a trage concluzii, învăţăminte, din cele trăite în ultimii cinci ani.

Ar fi de datoria lui Traian Băsescu să prezinte împlinirile şi nereuşitele din această perioadă extrem de tulbure. Dar actualul preşedinte alte lucruri, mai importante, de făcut: să negocieze, în numele fermirilor (cu cine, de fapt), să prezinte naţiunii, în legătură cu gripa porcină, propriile-i concluzii de specialist la toate (mai îmi amintesc de un altul, dar i s-a făcut de petrecanie acum două decenii), să desemneze un premier care a ars gazul de pomană zile bune, deşi majoritatea parlamentară îşi spusese cu fermitate opinia, sau să bată drumurile ţării, uitând că este, încă preşedinte, şi nu doar candidat.

Asistăm la un final de mandat decepţionant. Neîndoios, este greu pentru un politician de statura lui Traian Băsescu să găsească resursele necesare pentru a fi, în acelaşi timp, preşedintele României şi candidat pentru un nou mandat. Asta ar presupune înţelepciune şi echibru, adică tocmai calităţile care-i lipsesc cu desăvârşire. Mai mult, s+a dovedit a fi o piedică importnantă în faţa intereselor concetăţenilor săi, care, suportându-i fandoselile şi idiosincrasiile, se văd cu salariile şi pensiile ameninţate de imposibilitatea de plată a guvernului. Asta în condiţiile în care au fost şi îndatoraţi până peste poate, pentru mulţi ani de acum înainte.

E drept că, uneori, cu prilejul apariţiilor sale publice, Traian Băsescu încearcă să stercoare şi realizările din mandatul său. Printre acestea, nu uită să menţioneze intrarea României în Uniunea Europeană (de parcă i s-ar datora în exclusivitate), condamnarea comunismului (cu jumătate de gură, cum ştim, şi fără vreo consecinţă anume), acordarea unui procent mai mare din PIB pentru Educaţie (care este, cum se vede, pe butuci, cu profesori nemulţumiţi şi lipsă de fonduri pentru infrastructură), mai buna activitate a Justiţiei (pe care continuă s-o condamne cu orice prilej pentru lipsa de rezultate concrete şi pentru „salariile nesimţite”) şi alte câteva lucruri generale.

La capitolul „erori” nu menţionează decât hotărârea sa pripită de a declara că demisionează la cinci minute după ce va fi suspendat de către Parlament şi promulgarea legii măririi cu 50 la sută a salariilor profesorilor. Atât şi nimic mai mult. Nimic despre jignirile aduse atâtor oameni şi atâtor instituţii, nimic despre nivelul de trai al populaţiei, nimic despre eşecul guvernării mult visate, PD-L – PSD, nimic despre izolarea pe plan internaţional, nimic despre averile familiei sale, nimic despre modul fraudulor, în ordine morală, în care fiica sa ajuns europarlamentar, nimic despre stilul său discreţionar, nimic despre infrastrutură, nimic despre cazurile Ridzi şi Udrea, nimic despre desele încălcări ale spiritului Constituţiei, nimic despre ezitările sale publice în privinţa acordului cu FMI, nimic despre eşecul de a numi un comisar european pentru Agricultură, nimic despre profitorii de la Golden Blitz, nimic despre risipa făcută, în ultimeze zile chiar, de banda deghizată în guvern demis a lui Boc şi compania, nimic, în fine, despre Omar Hayssam şi cu atât mai puţin despre ccea ce s-a întâmplat cu un anume cont, de care acesta vorbea, dar şi cu averea uriaşă a sirianului.

Aşadar, în acelaşi timp preşedinte (defazat şi conflictual) şi candidat la preşedinţie, Traian Băsescu se mai află în campanie şi pentru un referendum despre care nimeni nu ştie şi nu înţelege mai nimic, dar prin care îşi face campanie suplimentară.

Ideile lui Traian Băsescu legate de modernizarea statului sunt, din păcate, precare şi sumare. Un stat nu se modernizează prin reducerea aritmetică a numărului de parlamentari. O discuţie serioasă ar fi trebuit să fie legată de responsabilităţile specifice ale celor două Camere, despre reprezentativitatea senatorilor şi deputaţilor, dar şi despre reprezentarea în Parlament a diferitelor categorii sociale, nu doar a grupurilor etnice, despre noţiunea, din păcate uitată, de senator de drept şi câte altele, încă. În locul tuturor acestora – o amenţare sumbră şi scrâşnită: de ce le e frică, nu scapă.

Sub aceste auspicii, deloc faste, se petrec ultimele zile ale unui mandat în care aşteptările românilor au fost grav înşelate, ba, mai rău, deturnate. Nu ne rămâne decât speranţa că vom şti cu adevărat ce avem de făcut atunci când vom ajunge în faţa urnelor de vot.

Horaţiu Vlăsceanu