O poveste tristă

Bună ziua,

Vă scriu cu speranţa că mă puteţi ajuta. Mă numesc Radu Carp şi provin din casa de copii. Soarta mi-a fost potrivnică încă de la naştere.

Sunt născut dintr-o mamă surdo-mută care m-a abandonat într-un orfelinat din Galaţi. Viaţa grea dusă acolo şi bătăile încasate cu cruzime au făcut ca la 19 de ani să fiu operat şi diagnosticat cu Tumoare malignă melanoformatoare având aspect preponderent sarcomatos. Aspectul tumorii este compatibil atât cu diagnosticul melanom malign varianta sarcomatoasă, cât şi cu M.P.N.S.T melanotic (neurofibrosarcom) la cap.

Ne închideau în baie ca să nu vadă supraveghetorii şi începeau să ne lovească cu ce apucau: cu scaune, cu papuci, cu răngi de fier, ne dădea cu capul de perete, ne băteau până rămâneam nemişcaţi pe podea şi plini de sânge. Se învârtea camera cu mine. Plângeam de milă unul altuia şi de suferinţă. Şi oricât de ridicol ar suna, faptul că ne băteau nu era nimic, dar în fiecare zi dădeau în aceleaşi locuri. A doua zi era la fel. Pentru noi, seara era ceva normal să luăm bătaie. De câte ori povestesc cuiva de Iadul prin care am trecut în copilărie, stau şi mă gândesc la brutele alea care mă băteau non-stop cu cruzime, îmi tremură glasul şi ochii îmi devin apoşi.

Am fost curios să-mi cunosc părinţii şi atunci am făcut ce-am făcut şi am găsit-o pe mama. Îi spun "mamă" pentru că nu cunosc alt cuvânt care ar putea să-l înlocuiască, dar numai "mamă" nu e aia care-şi lasă copilul în spital şi pleacă. O cheamă Alexandrina şi e surdo-mută. Tatăl meu a murit şi mai am o soră. Ştiu că mai am o surioară, tot surdo-mută, dar n-o cunosc şi îmi doresc din suflet s-o cunosc, dar nu am posibilitatea financiară să merg la ea s-o văd. Nu ştiu cum e să ai o mamă, n-o iubesc pe mama mea, dar nici rău nu-i doresc. Se luptă, sărăcuţa, să supravetuiască. Nici ei nu-i este uşor. Şi nici ălora care ne-au bătut seară de seară nu le-a ajutat Dumnezeu.

Am venit la Bucureşti pentru a fi operat, apoi am urmat tratamentele de chimioterapie şi aici am fost nevoit să rămân în Capitală. În Galaţi oricum nu mai aveam unde să locuiesc. La Bucureşti, mult timp spitalul mi-a fost pe post de locuinţă, De parcă nu era de ajuns, până în iarnă, unde am stat cu chirie fără forme legale, proprietarul şi-a bătut joc de mine, de câte ori avea chef, venea de dimineaţă la ora 6 cu fete şi mă dădea afară din casă ca să se distreze, până la ora 7 seara trebuia să mă duc unde vedeam cu ochii, nu conta că e frig.
Când veneam seara în casă, găseam controlat prin lucruri, dar nu avea ce să-mi ia. Nu am îndrăznit să-i spun nimic, deoarce eram la mâna lui şi oricând puteam fi dat afară. În final a venit momentul de groază. În pragul sărbătorii de iarnă din 2011, era un viscol puternic...am fost dat afară pe motiv că îşi vinde garsoniera. Iar următoarele zile au fost de coşmar. Cu multă durere în suflet mă uitam la parterul unui bloc, prin geamul transparent al apartamentului se vedea cum o familie alături de copii stătea în jurul bradului şi savurau momente frumoase. Au urmat 2 săptămâni de chin, când am locuit în stradă.

Cu lacrimi în ochii, aşteptam seară de seară şi număram zilele să treacă mai repede ca să se încălzească. Mi-a ajuns cuţitul la suflet, tremuram mai rău că un câine înfometat. Mă dureau plămânii, capul, nu-mi mai simţeam mâinile şi pe deasupra, am rămas foarte inpresionat de oamenii aceia care se chinuiau, asta m-a făcut să sufăr şi mai mult. Nu mai aveam lacrimi în ochii de atâta durere şi suferinţă. Mă întrebam, cât o să mai dureze chinul ăsta!?

Cu multă credinţă în Dumnezeu şi cu puterile Lui, în sfârşit am primit de la stat un acoperiş deasupra capului. Îmi pare rău că nu prea pot să-i fac faţă deoarce cu 234 de lei, bani de handicap, nu ştiu ce să plătesc mai întâi. M-am săturat să mănânc pâine cu ceai. Nu mai ştiu ce înseamnă un fruct, o mâncare caldă, deoarece nu am aragaz etc. Asta pentru că bugetul meu este mic.

Cum problemele nu vor să dispară, în ultima perioadă m-am simţit foarte rău că nu mai ştiam de mine, tot ce mâncăm şi beam,vomitam. Am fost la medicul meu de la Oncologie, mi-a dat o reţetă s-o iau temporar pentru dureri, dar nu am putut s-o cumpăr că nu am avut bani. La un control mai amănunţit mi-au găsit ceva la cap şi o fisură craniană, asta de la bătăile încasate în orfelinate la cap. Doctorul mi-a recomandat să merg de urgenţă să mă vadă şi medicul care m-a operat. Sper din tot sufletul să nu fi recidivat boala, că e vai de mine!

Aşa se întâmplă când mă chinui, stau nemâncat, nu-mi iau tratamentul la timp şi toate astea se adună. Am devenit un colecţionar al reţetelor la dosar, pentru că sunt foatre scumpe şi nu am posibilitatea să le cumpăr. Sincer, sunt obosit să mai călătoresc singur ca o vrabie prin ploaie. Să nu mai am prieteni cu care să pot sta, să mă întrebe "ce mai faci?", "cum te simţi?". Şi partea ce mai grea, să văd cum oamenii sunt răi. Sunt sătul de toată durerea pe care o simt. Parcă aş avea numai cioburi de sticlă în cap. Mă puteţi înţelege?

Acum 4 luni, m-au internat în spital şi miercuri m-au operat şi mi-au făcut şi un transplant de grefă de la picior. Din păcate nu mi-am dorit ca aceast lucru să se întâmple pentru că ştiam prin ce durere o să trec când sunt singur şi mai ales că faci foame şi în spital. Dar boala nu mă întreabă când vine? După intervenţie, amărât la pat, plin de durere şi cu perfuzii la mână, simţeam pur şi simplu nevoia să stea cineva la căpătâiul meu, să-mi aline durerea şi să mă mângâie pe mânuţă cum face un suflet de mamă. Dar cine să-mi fie alături în momentele acelea grele?

Mă uitam discret după intervenţie cum la ceilalţi colegi de salon venea câte cineva, iar sufletul meu era plin de durere şi întristat. La un moment dat mă întrebau "de ce la tine nu vine nimeni? Nu ai părinţi?"

Mereu mă întreb oare ce se va întâmpla cu mine..!? Ştiu că e o boală foarte agresivă SARCOM, care nu e testată în România. Am rămas dator la întreţinere, chirie şi curent pentru că am fost nevoit să folosesc banii la spital pentru şpagă la medici. Iar pentru că nu-mi ajungeau, am fost nevoit să mă şi împrumut. Dacă nu dai, nu te bagă nimeni în seamă şi mai ales când eşti al nimănui. În momentul de faţă mai trebuie să fac încă o intervenţie, dar bugetul mic pe care îl am nu îmi permite acest pas pentru că mă costă undeva la 1500 de euro.
Vă rog din suflet să mă ajutaţi! În cazul în care consideraţi că mă puteţi ajuta,vă rog mult s-o faceţi!

Vă mulţumesc din suflet pentru răbdarea cu care aţi citit acest mesaj şi sper într-o veste bună de la dumneavoastră. Cont deschis pe numele Radu Carp: RO16BRDE180SV33021461800

Cu stimă,
Radu Carp telefon: 0743.834.990