Clauza de confidenţialitate

Cum, în România, orice minune ţine trei zile, nici legea privitoare la liberul acces la informaţii publice nu putea să facă excepţie de la regulă. Ar fi fost prea frumos ca cei plătiţi din banii noştri, ai tuturor, să nu reuşească să găsească o portiţă, o soluţie "salvatoare". Imediat după apariţia legii, autorităţile se făceau că n-au văzut, n-au auzit despre aşa ceva. Câteva scandaluri şi le-a devenit clar că aşa nu se poate.

A urmat planul B: către finalul termenului legal de 30 de zile, trimiteau un răspuns din care nu se înţelegea nimic şi se spălau pe mâini. Doar că nenorociţii ăştia de jurnalişti reveneau cu solicitări tot mai concrete, care obligau la răspunsuri din ce în ce mai concrete. Legea, fir'ar ea să fie... Ei, şi atunci a apărut ideea genială: clauza de confidenţialitate. Mai pe româneşte, afacerile se fac la fel ca şi până acum, şpaga se ia la fel ca şi până acum, doar că există din nou un perete care să ferească aceste metode de îmbogăţire rapidă de ochii marelui public.

Uite aşa, un director poate lua miliarde de lei pe an de la agenţii ale statului pentru prestaţia sa. Contractul de management nu poate fi dat publicităţii, pentru că există o clauză de confidenţialitate. Tot aşa, parlamentarii pot încheia afaceri fără să se sinchisească de ANI. În acelaşi mod, marile privatizări au fost făcute în defavoarea românilor, iar şpaga aproape că a dublat preţul oficial.

Dacă un cetăţean cere informaţii, aşa cum legea îi dă dreptul, nu va afla, niciodată, nimic. Până şi jurnaliştilor li se răspunde cam în acelaşi mod: "Urmare a solicitării dumneavoastră, vă comunicăm că, pentru punerea la dispoziţia dumneavoastră a informaţiilor solicitate, am solicitat acordul SC X SRL, în conformitate cu o clauză de confidenţialitate existentă în contractul de asociere în participaţiune". Seceul ăla n-o să-şi dea în veci acordul, că nu-i fraier. Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri, aflată în subordinea Ministerului Transporturilor, a secretizat mai toate contractele de achiziţii publice încheiate în ultimii ani. Metoda: clar, clauze de confidenţialitate.

Din nefericire, exemplele pot continua la nesfârşit. Şi ce frumos suna legea: „accesul liber şi neîngrădit al persoanei la orice informaţii de interes public constituie unul dintre principiile fundamentale ale relaţiilor dintre persoane şi autorităţile publice, în conformitate cu Constituţia României şi cu documentele internaţionale ratificate de Parlamentul României". Domnilor, găselniţa asta cu clauza respectivă se numeşte tot corupţie. Sau şi asta e confidenţial?