De ce sunt eu revoltat, în loc să fiu trist

Lumea presei este din nou în doliu. Spun din nou, pentru că în ultima vreme, prea mulţi colegi de-ai noştri, s-au stins. S-a dus sâmbătă şi un foarte bun prieten, un jurnalist de excepţie: Horia Tabacu, „Finu", cum îi spuneam noi. Ar fi trebuit să fiu mai mult decât trist.

Ne cunoşteam de foarte multă vreme, am lucrat împreună prin marile redacţii, ne-am mărturisit supărările şi neâmplinirile, bucuriile şi succesele, am mâncat parizer pe aceeaşi foaie de ziar pe teren, în documentare. Şi toate celelate fapte de viaţă, pe care nu le mai înşir acum, care apropie doi oameni. Şi totuşi, nu sunt trist. Nu ştiu de ce, poate un psiholog va putea explica starea pe care o am, care în nici un caz nu este de tristeţe, ci de revoltă. Mai mult, îmi vin în cap şi nişte glume. Glume macabre. Când am împlinit 55 de ani, cineva mi-a spus: „După 55 de ani, nu mai spune nimeni despre tine „ce tânăr era" decât dacă mori". Finu abia împălinise 60 de ani. Ce tânăr era. O a doua glumă macabră este în legătură cu accidentul tragic de la Mihăileşti Buzău, când a explodat camionul-cisternă şi a ras tot în jur. De la Antenă, ne-au murit atunci doi oameni, un reporter şi un cameraman, care erau prezenţi la faţa locului. „Au căzut la datorie", cum titrau ziarele. Am rupt audienţa cu Antena 1 în acea zi. Prietenul meu de la concurenţă, de la Ştirile Protv mi-a telefonat şi mi-a spus: „Gata, aţi găsit cheia succesului. Ucideţi câte doi pe zi şi gata audienţa".

Dincolo de gluma macabră, muriseră doi jurnalişti foarte tineri. Chiar căzuseră la datorie.

Zilele trecute, reporterul de la „Parâng tv" Mircea Nistor, a murit, îndoliind presa hunedoreană. Tot infarct, ca şi Horia Tabacu. Săptămânile trecute, o altă colegă, Anca Hriban, s-a stins răpusă de necruţătorul cancer. Prea mult. Prea lung acest şir de morţi. Prea des am ajuns să ne îndoliem, noi, slujbaşii presei.

Spuneam că, paradoxal, nu sunt trist deloc. Dar revoltat, da. Revoltat că mor dintre noi degeaba. Că presa română a ajuns pe mâna unor cârnăţari, a unor netrebnici care au distrus-o cu puterea banilor lor furaţi. De câţiva ani încoace,în presă cântăm manele şi admirăm chiloţii Biancăi, slăviţi în materiale suburbane de nişte personaje agramate răsărite peste noapte care se autointitulează jurnalişti. Nu! Eu şi generaţia mea de jurnalişti, nu am construit ziare riscându-ne viaţa printre gloanţele Revoluţiei, pentru ca acum ele să fie preluate de lichele pline de bani din ciordeală. Nu le-am creat pentru ca în ele să scrie analfabeţii, despre chiloţii unor rapandule.

Şi sigur, nici colegii noştri care s-au stins, nu au murit pe frontul informaţiei, pentru ca publicul să ştie cum era colorată băşina unui manelist, trasă într-un club de fiţe.

De aceea sunt eu revoltat, în loc să fiu trist.