Felicitarea scrisă şi felicitarea electronică

O serie întreagă de analiști, care de care mai pricepuți, sau mari ziariști, dar fără operă însă, care nu au scris în viaţa lor decât câteva articole numite „mondene" despre chiloţii vreunei vedete de doi bani, dreasă din bisturiu şi silicoane, dar şi sociologi ale căror sondaje ies întotdeauna în favoarea celui care le comandă şi le plăteşte, îngână de ceva vreme prohodul presei scrise. Că este desuetă, că nu mai are nicio şansă în faţa televiziunilor, epoca Internetului şi a comunicării rapide o va îngropa definitiv în curând.

Aceşti dibaci în ale presei pornesc, ce-i drept, de la o realitate tristă, dar care, ca orice realitate tristă, nu există decât în România. Rând pe rând, în numai câţiva ani, ziare care au făcut istorie în presa românească post-decembristă au dispărut pur şi simplu. Celelalte, care încă se mai încăpăţânează să apară, abia îşi mai trag sufletul. Lefurile jurnaliştilor care trudesc în presa scrisă, nu se compară nici pe departe cu cele ale prompteristelor care au două calităţi: ştiu să citească şi încă le mai stau ţâţele drepte. Pe lângă ele, truditorii de la gazete sunt nişte muritori de foame.

Aşa să fie oare? Să aibă dreptate analiştii pricepuţi, care stau şi fluieră de pe margine? Presa scrisă să fie înghiţită de către binefacerile epocii informaţiei rapide, devenind desuetă, ca o bunicuţă care abia îşi mai târşâie picioarele şi de care râd nepoţii când trec pe lângă ea în maşini decapotabile? Să se întâmple cu presa scrisă, ceea ce s-a petrecut cu poşta clasică, înlocuită de practicul e-mail?

Personal, nu cred. Nu cred, în primul rând pentru că am de partea mea realitatea. Ce părere aveţi? Japonia este mai electronizată şi computerizată decât România? Eu cred că da. Ei bine, cu toate astea, în Japonia apar ziare, unele dintre ele cu tiraje uriaşe. America este mai computerizată şi mai electronizată decât România? Iarăşi cred că da. Şi totuşi, în SUA apare pe hârtie, şi este gros cât o carte de telefon, celebrul „USA TODAY", în milioane de exemplare, alături de alte mari cotidiane celebre. La fel şi în Anglia. Închipuiţi-vă un londonez scorţos, citind „TIMES" de pe o tabletă sau un laptop ţinut pe genunchi.

Şi atunci, de ce se aprind lumânări la căpătâiul presei scrise din România? Motivul, după părerea mea, nu este acela că electronica doboară hârtia. Ci unul mult mai profund, pe care analiştii de care am vorbit şi sociologii care îi dublează, nu-l văd, sau se fac că nu-l văd.

Presa scrisă din România a fost distrusă cu bună ştiinţă, în urma unui plan bine pus la punct. Această acţiune s-a făcut pe două căi. Prima, care deja s-a încheiat, a fost de a ataca ziarele independente din exterior. Acolo unde reactorii-şefi sau directorii erau personalităţi puternice, jurnalişti cunoscuţi şi cinstiţi cu profesia lor, publicaţiile au fost cumpărate de aşa-zişi oameni de afaceri, care, după câteva săptămâni sau câteva luni de când deveniseră proprietari, le-au închis pur şi simplu, trimiţând jurnaliştii acasă fără nici o explicaţie.

Pe cea de-a doua, o vedem funcţionând din plin azi. La ziarele care au rămas, pentru că trebuiau să rămână câteva, fiindcă, nu-i aşa, nu se poate democraţie fără presă, nu dă bine la Europa, au fost alungaţi din fruntea lor meseriaşii şi au fost numiţi nişte nimeni. Scopul cu care s-a făcut această operaţiune este simplu. Nemeseriaşii nu mişcă în front. Execută întocmai comenzile pe care le primesc, fără să întrebe nimic, ca nişte slugi prea-plecate.

Aşa se face că în loc de anchetele de presă proprii ale ziarelor, apar fragmente extrase din dosare. Aşa se face că în loc de reportaje, sunt tipărite ştiri care au apărut cu o zi înainte la televizor. Pentru că este mult mai simplu să stai pe scaun în redacţie şi să scrii ce ţi se comandă sau ce vezi la posturile de ştiri, decât să înoţi prin noroaie sau nămeţi, pe arşiţă sau viscol, să-şi faci documentarea după care să scrii materialul ce descrie realitatea necosmetizată.

E greu, nu-i aşa? Şi atunci, ne întrebăm de ce nu se vinde presa scrisă? Pentru că majoritatea jurnaliştilor care lucrează în ea, sunt ca nişte şoferi care în loc să se urce la volan, se aşază pe scaunul din dreapta şi se miră că nu pleacă maşina.

Din aceste considerente, am decis să răspund propunerii pe care mi-a făcut-o conducerea ziarulului „ATAC". Să colaborez cu ei. Şi m-a mai convins faptul că, imediat ce am spus: „fără cenzură", mi s-a răspuns imediat, fără echivoc: „fără nici un fel de cenzură". Este o provocare pe care am acceptat-o după aproape treizeci de ani de presă scrisă şi de televiziune. Sper să reuşesc să dovedesc faptul că presa scrisă nu este desuetă, întinsă pe catafalc.

Este drept. Îi poţi trimite iubitei de sărbători o felicitare electronică. Mai mult, ai pe Internet şi modele de urări să alegi dintre ele, să nu-ţi mai baţi capul cu concepţia. Dar, nu credeţi că este mult mai convingătoare şi mai tandră o felicitare scrisă cu propria mână, cu un text pe care să-l fi gândit singuri? Eu cred că da.