Marea amnistie. Curtea Constituțională a rămas repetenta

Marea amnistie.  Curtea Constituțională a rămas repetenta

Curtea Constituțională a ratat o uriașă oportunitate de a arăta tuturor, dar mai ales celor care o contestă, ce înseamnă cu adevărat o instanță politico-jurisdicțională, așa cum, teoretic, este ea definită. A preferat să împlinească visul de aur al guvernării Ponta (marțea neagră) și a guvernării Dragnea (Ordonanța 13): amnistia cvasi-generală. Da, este vorba despre scandalul privind prescripția și amnistia mascată de care urmează să se bucure mii de prezumtivi infractori.

Simplificând mult, dar fără să alterăm esența: instituția prescripției este concepută ca o ghilotină care lucrează în favoarea inculpatului. Atunci când cade, aceasta retează dreptul statului de a urmări și condamna un inculpat, iar acesta rămâne liber, ca și cum nu ar fi comis fapta.  Ghilotina cade atunci când a trecut o anumită perioadă de timp - prevăzută expres de lege și direct proporțională cu gravitatea faptei - de la momentul comiterii infracțiunii, dacă în acest răstimp făptașul nu a fost pedepsit. Menirea acestei instituții este de a asigura celeritatea actului de justiție, astfel încât aplicarea pedepsei să fie cât mai apropiată în timp de momentul comiterii faptei. Ghilotina asta poate fi ținută sus de către procurori, care, prin efectuarea unor acte procedurale, întrerup cursul prescripției. Odată efectuat un asemenea act, procurorul practic resetează cronometrul și începe să curgă, de la zero, o nouă perioadă de prescripție.

Sâmburele acestei afaceri se învârte în jurul următoarei întrebări: ce acte procedurale emise de procuror sunt apte să întrerupă cursul prescripției - adică să mențină ghilotina sus? Vechiul Cod Penal spunea că doar actele pe care procurorul este obligat să le comunice inculpatului. Noul Cod Penal, intrat în vigoare în 2014, spune că orice act efectuat de procuror întrerupe cursul prescripției, indiferent dacă respectivul act trebuie sau nu comunicat inculpatului.

Deciziilor CCR sunt de două feluri: simple și interpretative. Deciziile simple operează ca o radieră: șterg din fondul activ al legislației prevederea neconstituțională, iar în locul rămas liber legiuitorul trebuie să pună ceva în termen de 45 de zile, altminteri se creează un vid legislativ.

Deciziile interpretative, ca să rămânem la un limbaj de librărie, operează ca o pastă corectoare: sancționează prevederile neconstituționale, dar oferă în același timp o interpretare conformă cu Constituția. Acest tip de decizii are meritul că nu creează vid legislativ, ci doar obligă instanțele și autoritățile să aplice respectivele prevederi în conformitate cu interpretarea dată de CCR. În acest caz, decizia CCR ține loc de lege, iar Parlamentul are opțiunea, dar nu și obligația de a reformula textul de lege

Decizia din aprilie 2018 avea însă un păcat: era redactată oarecum defectuos și ambiguu, astfel încât nu era limpede dacă e o decizie de tip radieră sau de tip pastă corectoare. Dintr-o decizie din noiembrie 2019 a Înaltei Curți, care a documentat de această chestiune, aflăm următoarea stare de fapt: majoritatea sistemului judiciar, precum și facultățile de drept, au considerat că decizia CCR privind prescripția este una interpretativă, de tip pastă corectoare. Judecătorii și procurorii care au îmbrățișat această variantă au calculat termenele de prescripție conform vechiului Cod Penal, așa cum le-a indicat CCR: cursul prescripției se întrerupe doar la emiterea actelor care se comunică inculpatului. Însă o minoritate din sistemul judiciar a considerat decizia CCR ca fiind una simplă, de tip radieră, care ar fi șters complet temeiul legal pentru întreruperea cursului prescripției. Magistrații care au îmbrățișat această variantă au început să claseze dosare sau să-i achite pe inculpați, pe motiv că a survenit prescripția faptelor.  S-a creat astfel o jurisprudență neunitară, motiv pentru care nu mai puțin de zece instanțe din țară au sesizat din nou Curtea Constituțională, solicitându-i să-și limpezească ambiguitățile din decizia din 2018. În 26 mai mai anul acesta, Curtea Constituțională a decis majoritar (cu opinia separată a judecătoarelor Simina Tănăsescu și Livia Stanciu) că decizia sa din 2018 este de tip radieră și că de atunci până la zi, deci vreme de patru ani, nu a existat nicio bază legală pentru întreruperea cursului prescripției. Curtea a indicat explicit că vinovăția aparține legiuitorului primar (Parlamentul) și celui secundar (Guvernului), pentru că nu s-au grăbit să corecteze, în 45 de zile, articolul privind întreruperea cursului prescripției.  Însă aceasta este soluția cea mai comodă: când dai vina pe câteva sute de oameni, răspunderea este difuză și greu de cuantificat. Cel mai probabil, măcar parțial, motivul pentru care nici Parlamentul, nici Guvernele care s-au succedat din 2018 încoace nu au avut sentimentul urgenței și nu au corectat, în 45 de zile, prevederea legală privind prescripția este că au considerat, la fel ca majoritatea sistemului judiciar, că decizia este una interpretativă, care ține loc de lege.                                                                                                                   În fapt, decizia din mai 2022 a CCR este cea care a împlinit visul de aur al guvernării Ponta (marțea neagră) și a guvernării Dragnea (Ordonanța 13): amnistia cvasi-generală. Dar putea Curtea Constituțională să procedeze altfel?  Categoric, da. Și asta în virtutea caracterului cu totul special al Curții Constituționale. Aceasta nu este o instanță de judecată propriu-zisă, nu face parte din autoritatea judecătorească, ci este – așa cum au gândit-o creatorii Curților Constituționale după Al Doilea Război Mondial - o instanță politico-jurisdicțională. De aceea este permis ca posturile de judecători CCR să fie ocupate nu doar de magistrați, ca în instanțele regulate, ci și de avocați, profesori de drept, ba chiar de politicieni cu studii juridice. Așadar, instanță politico-jurisdicțională. Jurisdicțională știm de ce: emite decizii general obligatorii, care creează norme de drept. Componenta politică, la fel de importantă, nu se referă, în niciun caz, la faptul că judecătorii CCR ar fi datori partidelor politice care i-au trimis acolo. Ci la faptul că, având de judecat preponderent decizii și dispute politice, Curtea Constituțională are menirea fundamentală ca, pe cât este posibil în limitele legii și ale Constituției, să asigure un echilibru în societate, să domolească stridențele și excesele pe care puterea politică este tentată să le producă, să prevină tulburări majore în societate.

Și-a împlinit această menire Curtea Constituțională, în decizia din mai anul acesta privind prescripția? Categoric nu.

Nu văd niciun motiv pentru care CCR nu ar fi putut stabili că decizia aceea ambiguă din 2018 este una interpretativă. Dacă ar fi făcut-o, consecința ar fi fost că întreg sistemul judiciar, și nu doar o majoritate, ar fi continuat să aplice o soluție pe care însăși CCR a indicat-o ca fiind corectă și s-ar fi asigurat în continuare un echilibru just între drepturile infractorilor și cele ale victimelor.  Alegând să spună că decizia a fost una de tip radieră, care a creat vid legislativ, CCR și-a trădat menirea, cu consecința că a dezechilibrat complet balanța: mii de infractori scapă de orice acuzație, iar mii de victime ale infracțiunilor rămân victime pe veșnicie, fără nicio șansă să mai primească vreodată reparațiile cuvenite pentru prejudiciile pe care infractorii li le-au produs. Dar știm deja că favorizarea infractorilor în detrimental victimelor este, de câțiva ani, o tradiție consolidată a Curții Constituționale a României. Dacă plagiem un pic denumirea (nu și reputația) Curții Europene a Drepturilor Omului, cred că putem atribui Curții Constituționale dacă nu un nou nume, măcar o meritată poreclă: Curtea Românească a Drepturilor Infractorilor (CRDI). Așa că dacă vreți să găsiți vinovați pentru amnistia cvasi-generală la care asistăm în prezent, nu-i mai căutați aiurea printre cei vreo cinci sute de parlamentari și miniștri pe care îi indică decizia  CCR, ci limitați-vă la cei șapte judecători care au făcut asta posibilă: Valer Dorneanu (fost președinte CCR), Daniel Morar, Mona Pivniceru, Marian Enache (actual președinte CCR), Gheorghe Stan, Cristian Deliorga, Attila Varga.

Oameni cu nume, prenume, cod numeric personal, salarii colosale și pensii speciale.