Paraserviciul secret

Cândva, prin 2006 şi 2007, Direcţia Naţională Anticorupţie a făcut o mişcare ciudată. În sensul că a devenit un pic serviciu secret. Singurul serviciu secret din statul român nesupravegheat de nimeni. Care nu răspunde în faţa nimănui pentru eventualele abuzuri legate de această activitate. Între timp, situaţia a evoluat. Astăzi, „lucrătorii" DNA se bat uneori parte în parte cu agenţii SRI. Uneori, pur şi simplu se calcă pe bombeuri în „activităţile" de pe teren. Şi, din acest motiv, pur şi simpu este cu neputinţă să mai şti de unde scapa, „pe surse", diverse înregistrări şi note informative care fac deliciul presei. Şi jocurile politice ale unor procurori.

Cum de s-a petrecut o asemenea metamorfoza? Chiar este adevărat ceea ce semnalez eu acum? Nu cumva tine de vreun roman ştiinţifico-fantastic faptul că DNA ar fi devenit un paraserviciu secret? Chiar se întâmpla acest lucru în România? Şi dacă da, cum de nu se sesizează nimeni? De ce tac şefii serviciilor secrete? Dar partenerii noştri europeni sau din Statele Unite, ştiu ei cu adevărat ce se întâmplă?

În anii 2006-2007 Direcţia Naţională Anticorupţie a făcut, cu îndrăzneală, primii paşii în direcţia creării unei puternice componente de supraveghere, interceptare, filaj, la care se mai pot adăuga şi celelalte componente ale activităţii specifice unui serviciu secret. Atunci, DNA a achiziţionat de la Ministerul de Interne aparatura de interceptare şi primele computere performante cu ajutorul cărora pot fi interceptate discuţii telefonice, purtate pe o rază de circa 200 de metri, direct din cea mai apropiată celulă telefonică.

Ca să poată utiliza această aparatură, ca să îşi poată completa informaţiile astfel obţinute şi cu informaţii luate de pe teren, prin filaj, prin pătrunderea în locuinţe şi plasarea de microfoane ori copierea unor dispozitive electronice de memorie şi aşa mai departe, DNA mai avea nevoie de ceva. De oameni. Şi, în aceeaşi perioadă, a început, pentru prima dată, să angajeze ofiţeri SIE şi SRI. Aceştia şi-au părăsit serviciile pentru că DNA le oferea venituri mai mari şi condiţii mai bune. Plecau dintr-un serviciu într-un fel militarizat, bine controlat, cel puţin în plan intern, dar aflat şi sub un control parlamentar - e adevărat de multe ori teoretic - către o slujbă care le conferea mult mai multă libertate.

Singura reacţie a Serviciului Roman de Informaţii, care a fost cel mai lezat de noul „concurent pe piaţă", a fost insistența cu care, la un moment dat, a încercat ca, în baza legii, să poată efectua anchete. În timp ce SIE, şi el lezat atunci când spionii noştri dau nas în nas prin străinătate cu spionii DNA - şi în anumite împrejurări, chiar în ţară - nu a reacţionat în nici un fel. Ceea ce SRI nu a reuşit pentru că presa s-a opus vehement şi apoi o serie întreagă de oamenii politici, a reuşit DNA, procedând pe dos. SRI nu şi-a lărgit activităţile prin dreptul de a efectua anchete de genul celor pe care le fac procurorii, în schimb procurorii, cei de la DNA, au reuşit să îşi creeze componența unui serviciu de informaţii.

Cine citeşte aceste rânduri poate să creadă sau poate să nu creadă ceea ce eu afirm. Dar dacă mă crede, atunci s-ar putea întreba: În definitiv, ce e rău în faptul că nişte procurori, care luptă împotriva corupţiei, vor să afle mai multe pentru că, în final, să aibă probe cât mai complete şi obţinute mai rapid? O întrebare cât se poate de legitimă. Până la un punct. Care este acela?

Nu întâmplător, în întreaga lume, serviciile secrete sunt puse sub control parlamentar. Pentru că forţa acestora, posibilităţile pe care statul, pe bani publici, le oferă acestor instituţii, de a obţine informaţii de prim rang, reprezintă în sine o putere colosală. Care, dacă scapă de sub control, poate, în cele din urmă, să se transforme în contrariul scopului pentru care au fost create. Acaparând şi apoi distrugând statul de drept.

Acest control se exercită întotdeauna - e adevărat, mai mult sau mai puţin eficient - dar simplul fapt că există, micşorează numărul şi amploarea derapajelor. Ei bine, DNA nu poate fi controlat, în componenţa lui de serviciu secret, de către Parlament pentru că atunci mulţi ar spune că legislativul încearcă să pună mâna, controlând, pe Justiţie. Deşi Justiţia nu înseamnă procurori, ci judecători.

Pe de altă parte, Parlamentul nu poate controla ceva ce, în mod oficial, nu există. Căci, în această situaţie, ar trebui să concluzioneze că s-a încălcat grav legea. Chiar de către procurori. Dar nici Consiliul Superior al Magistraturii nu controlează legalitatea actelor şi faptelor acestui serviciu secret. Cum ar putea procurorii să-i controleze pe procurori? Şi iată cum, şi sub acest aspect, ne aflăm într-o situaţie unică în lume.