Unde ne fraierim cu mâna noastră?

Este la modă discuţia despre redevenţe. Şi nu întâmplător. După uriaşul scandal legat de Roşia Montană şi de documentele care ies la iveală dovedind complicitatea vinovată a unor demnitari români, se pregăteşte în ordine scandalul gazelor de şist.

Ciudată coincidenţă: în seara zilei de 12 decembrie 2012, după orele 22.00, Traian Băsescu a semnat cu Victor Ponta pactul de coabitare, pe care astăzi fiecare ar vrea să-l rupă, dar nu îndrăzneşte. În aceeaşi zi însă, dimineaţa, Guvernul a acordat licenţe de explorare, care sunt şi de exploatare, pentru gazele de şist. De atunci partizanii acestor combinaţii susţin că statul ar avea numai de câştigat din exploatarea resurselor. Aşa e! Dar cum? La această întrebare răspunsul e bulversant. Sau chiar scandalos.

În cazul gazelor de şist, PDL se laudă că, sub guvernarea Mihai Răzvan Ungureanu, a reuşit să finalizeze o negociere prin care redevenţele s-au ridicat la şase la sută. Adică procentul pe care statul român, teoretic, ar trebui să-l încaseze, dar numai după ce îşi plăteşte datoriile de aproape jumătate de miliard de euro către Gold Corporation - evident, datorii mult umflate - şi după ce sunt reţinute, din venituri, următoarele cheltuieli vizând ecologizarea şi continuarea butaforiei numită Galeriile Romane. La rândul său, Guvernul Ponta afirmă că el a reuşit ridicarea redevenţei la şase la sută.

Pe cetăţean nu-l interesează prea mult nici aceasta redevenţă şi nici dacă la gazele de şist redevenţa e doi la sută sau patru la sută. Din simplul motiv că, în ambele situaţii, câştigul statului va fi în realitate amânat mulţi ani de zile, iar când va exista, va fi extrem de modest. Pentru că nu redevenţa este „şpilul", ci cu totul şi cu totul altceva.

Toate statele lumii care decid că nu dispun de mijloacele necesare, materiale sau tehnologie, pentru a-şi exploata propriile resurse, concesionează perimetre în schimbul unor avantaje. Aceste avantaje sunt trei. Întotdeauna trei şi prevăzute cu multă scrupulozitate în contracte, după intense negocieri. Prima este o taxă achitată pentru dreptul de a explora şi respectiv exploata un perimetru dat. Al doilea este redevenţa care, într-adevăr, niciunde în lume nu se ridică la procente mai mari de şase la sută.

Din câte ştiu eu. Numai că mai există un element al contractului prezent pretutindeni, inclusiv în statele africane, dar care, în mod straniu, în ceea ce priveşte România lipseşte. Este vorba de contractul de împărţire a produsului. Ce o fi însemnând asta?

Zi de zi după ce începe exploatarea, rezultă în cazul zăcămintelor aurifere anumite cantităţi ale metalului preţios la fel cum în cazul gazelor clasice sau de şist, ori în cazul ţiţeiului cantităţi mai mult sau mai puţin importante ale acestor produse. Pretutindeni există şi un contract de împărţire a produsului, care în România lipseşte.

Prin urmare, dacă ne raportăm la alte state şi discutăm despre Roşia Montană şi facem abstracţie de capcana cianurilor, ar trebui ca, zi de zi, statul român - sau lunar, după caz - să primească de la producător cantitatea convenită. Pe care să o valorifice aşa cum doreşte. La fel în ceea ce priveşte ţiţeiul sau gazele. În funcţie de natura zăcământului şi de mărimea acestuia, asemenea cote-părţi, care revin statului proprietar al rezervelor, se pot ridica la 50 la sută sau peste 50 la sută. Există şi situaţii în care cotele-părţi pot fi mai mici, de 30-40 la sută. Dar niciodată ele nu trebuie să lipsească.

Ceea ce aruncă literalmente în aer proiectele negociate până în prezent şi în general politica guvernelor României este pierderea, undeva pe drum, a celui de-al treilea capitol de negocieri. Şi atenţie, România dispune de perimetre pe teritoriul său, pe platforma continentală a Mării Negre, dar şi în exteriorul României, acolo unde are proprietăţi. Pretutindeni, statul român are dreptul să încredinţeze altora exploatarea, dar are obligaţia să le pretindă nu numai taxe şi redevenţe, ci şi o importantă cotă din produsul rezultat. Iată unde ne-am fraierit şi ne fraierim cu mâna noastră.