“Vârfurile” politicii şi crima organizată

Potrivit moralei creştine, "iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor".

Nu deţinerea, în sine, constituie răul, pentru că, în societăţile moderne, fără bani nu se poate supravieţui, ci modul în care sunt acumulaţi banii, respectiv suma compromisurilor şi degradării morale la care se pretează individul pentru a obţine bani.

Conştiinţa este dependentă, de regulă, de mediul social, educaţie, nivel de cultură, lege şi justiţie, fiecare, la rândul său contribuind, ca într-un puzzle, cu partea ce se îmbină perfect, la întregul ce defineşte individul.

Din păcate, era comunistă a României, caracterizată prin negarea supremaţiei valorilor morale sau a impunerii pseudoculturii având, ca ax central, promovarea cultului personalităţii a unor non-valori autentice şi a unui sistem legislativ care apără discreţionar aşa-zisul stat în detrimentul individului, a creat şi instrumente pe măsură, capabile să administreze o astfel de societate golită de conţinut moral, redusă la instinctele primare, de regulă materiale.

Aplicând, fără rezerve, metoda "scopul scuză mijloacele" în orice situaţie, fără îngrădiri sau jaloane morale, comunismul a reuşit ce nici Lucifer nu-şi imagina că este posibil, respectiv realizarea prototipului perfect al individului imoral, fără scrupule, capabil de orice compromis pentru a obţine putere şi bani.

Din nefericire pentru cei douăzeci de milioane de cetăţeni ce habitează în spaţiul numit România, o astfel de clasă, lipsită de scrupule, pentru care nu există pardon sau reguli morale, gestionează de ani de zile activul şi pasivul acestei entităţi. Deşi s-au încercat toate variantele şi experimentele posibile - de genul cripto-comunist, Ion Iliescu, Convenţia Democrată, cu al său lider intelectual rasat, Emil Constantinescu, PRM cu al său lider populist, Corneliu Vadim Tudor, Alianţa DA, cu liderul charismatic şi activ, Traian Băsescu -, cetăţenii au continuat să fie sărăciţi, furaţi, tâlhăriţi, batjocoriţi şi umiliţi de o entitate tampon, plasată între clasa politică şi votant, strecurată la putere pe uşa din spate, prin tot felul de subterfugii şi soluţii imorale, după fiecare rundă de alegeri constatând că ne guvernează nu cei aleşi, ci o gaşcă imorală, fără scrupule, care a preluat de facto puterea şi a devenit acţionarul principal al României, ei hotărând asupra prezentului şi viitorului în permanenţă, numirea guvernelor, precum a consiliilor de administraţie, fiind apanajul exclusiv al acestei structuri oportuniste, ce reuşesc performanța unică de a deturna permanent rezultatul sufragiilor naţionale.

Retrospectiv privind, după 1989, nu a existat niciun Guvern fără mari scandaluri de corupţie, fără tunuri de miliarde de dolari sau euro trase bugetului public şi fără cooperare directă şi nemijlocită cu grupările de crimă organizată aflată în spatele fiecărei guvernări. Şi dacă actorii prim-planului, respectiv politicienii s-au perindat la putere, alternativ, ca într-un perpetuum mobile - de ni s-a făcut greaţă să mai deschidem televizoarele la programele politice, lovindu-ne de aceleaşi figuri triste, de trepăduşi fără coloană, populişti, mincinoşi, credincioşi până la sacrificiul suprem stăpânilor care-i menţin în elita politică şi-i subvenţionează -, adevăraţii sforari şi păpuşari, cei care conduc România, transpartinici şi transpolitici, au continuat să rămână aceeaşi, gestionând din umbră sau la vedere, fiecare după orgolii, moguli de presă, baroni, fie reprezentanţii multinaţionalelor puşi pe jaf, fie capii mafiilor arabe, italiene, kurde, turce sau de alte naţionalităţi pripăşiţi şi care au prins "cheag" în România, fie multe alte sute de astfel de oportunişti care au preferat să rămână anonimi, dar care au făcut din coruperea puterii şi devalizarea bugetului public principală ocupaţie.

Şi culmea culmilor, conform principiilor democratice, deşi cheltuirea banului public, gestionarea şi administrarea acestuia ar trebui să fie ultra-transparente, sforarii ce deţin de fapt puterea în România, transformând Parlamentul într-o gloată pestriţă de slugi credincioase, au reuşit să creeze imunitate hoţilor, astfel încât, în România, sub masca păstrării secretului profesional sau de stat, ori a respectării principiului prezumţiei de nevinovăţie până la pronunţarea unei sentinţe definitive (chiar dacă este prins cu mâna în casa de bani şi filmat în timpul jafului, nu ai voie să-i spui că este hoţ), nu este pedepsit infractorul ci - instalând absurdul la el acasă -, cel care divulgă infracţiunea. S-a ajuns la absurdul că nu le este frică de justiţie şi consecinţele faptelor comise, ci de mass-media care, promovând adevărul, obliga practic justiţia să funcţioneze corect, în detrimentul celor care, speculând slăbiciunile sistemului juridic şi politic, sfidează justiţia, amânând zeci de ani deciziile, până la prescripţie, perimare sau până când interesul public scade şi pot corupe şi vicia sistemul.

Făcând un bilanţ al celor 24 de ani de guvernare pseudo-capitalistă a României, în care supravieţuirea guvernelor s-a bazat nu pe creştere economică şi profit realizat din activitate productivă ci pe vânzarea a tot ce s-a putut vinde din România, ce se poate remarca este doar faptul că între clasa politică, cu rol de marionetă şi crima organizată, cu rol de administrator de fapt al României, a existat o simbioză perfectă, demonstrată de succesiunea sufocantă de cazuri tip "Watergate" derulate în această perioadă, până s-a ajuns în derizoriu, încât, dacă nu mai explodează vreun caz, înseamnă că a dispărut clasa politică.

Iar scopul accederii la putere, aşa cum este relevat clar de afacerea "Microsoft", a fost şi continuă să rămână gestionarea comisioanelor obţinute din înstrăinarea averii publice sau a administrării banilor publici. Din păcate şi la acest capitol, comparând comisioanele încasate în raport cu pierderile reale înregistrate de bugetul public, singura concluzie pe care o putem trage este că România a fost condusă de nişte găinari ce n-au ştiut nici comisioanele să şi le negocieze. Chiar dacă, aparent, comisioanele sunt mari (pentru orice cetăţean modest, milionul de dolari sau euro sunt sume uriaşe), comparativ cu profiturile realizate de beneficiarii vânzărilor de active, acestea sunt exemple ale prostiei şi lăcomiei.

Între comisionul realizat din gestionarea averii publice şi a banilor publici şi cramponarea de putere există o legătură de cauzalitate directă şi orice argument contrar este nereal. Cât timp va mai exista ceva tentant în materie de active sau rezerve de materii prime în România, comisionul va rămâne scopul accederii la putere. De asemenea, cât timp spolierea cetăţeanului şi a domeniului privat va mai asigura suficiente fonduri pentru întreţinerea unui aparat de stat supradimensionat, iar bugetul alimentat din sumele colectate va mai permite "investiţii" care să asigure comision, acesta va rămâne motivul real şi exclusiv al accederii la putere în România.

Iar ce generează această luptă pentru putere, în care unicul şi exclusivul scop al exercitării puterii îl reprezintă comisionul, se vede desluşit în toate mediile sociale, intelectuale, materiale şi politice. O degradare morală fără precedent. O divizare a societăţii extrem de periculoasă, pe principii rasiste, extremiste, alimentate de o clasă politica incultă şi ahtiată după bani. O metamorfozare forţată a sistemului de valori care au la baza incultura, hoţia, minciuna şi ipocrizia. O marginalizare constantă a intelectualităţii, al cărei rol în societate este substituit şi anihilat de aşa zisa manifestare de voinţă a majorităţii manipulate de clasa politică lipsită de scrupule.

Speculând lipsa de cultură reală, blocând accesul la informaţia corectă, oferindu-i, trunchiat, doar ceea ce aparent îl favorizează, cetățeanul este manipulat şi intoxicat cu adevăruri relative, dându-i-se impresia că trăieşte într-o lume normală şi că aparenţele sunt realitatea. Mizându-se pe naivitate şi pe faptul ca afirmaţiile publice ale demnitarilor sunt realităţi oficiale, cetăţeanului majoritar, ce utilizează ca mijloc de informare, exclusiv, televizorul, i se servesc date şi cifre neconforme, menite şi care, în general, îl conving pe naiv ca administratorii ţării îşi fac treaba conştiincios şi că înregistrează progrese. Pentru ei şi gaşca lor.