Cultul prostului

Cultul prostului

Dacă urmăriți cîteva seriale de televiziune produse la noi în țară, veți observa că una dintre temele cele mai frecvente, repetate și întoarse pe toate fețele, se referă la proști și la prostie. Personajele rîd pînă obosesc sau pînă se strică aparatul electronic de produs hăhăieli de unul care își dă cu stîngul în dreptul, care nu știe că nu poate aduce curent electric cu o găleată, care nu poate ridica un tractor, care se încurcă într-o situație sau în alta.                                                      Scene întregi se derulează pe seama terfelirii unuia pe post de prostul satului, tontul orașului, prostul grupului, al plutonului, al echipei, al corului etc. Este o plăcere românească străveche, o ”bucurie” autothtonă. N-are atîta pregnanță în nici o cultură de prin țările vecine. Spectacolul construit în jurul nătîngului sau al neghiobului este tradițional și are un specific românesc. S-ar putea să vină din rolul mutului prezent în dansul călușarilor sau de mai departe, din ritualuri destinate alungării spiritelor malefice.                                                                                                                                                                        Distracția pe seama proștilor a luat avînt după 1990, cînd a devenit subiect de emisiune tv. Viorel Gaiță a făcut carieră și se chinuie să mai facă pe seama bietului român care se încurcă în neologisme, în nume de instituții sau în stîlcirea metalelor din tabelul lui Mendeleev. Reporterul era șmecherul, iar interlocutorul, un prost pus la zid. ”D-ale lui Mitică” a devenit portretistică veritabilă. A rulat sute de cazuri despre certuri între oameni care înțeleg numai pe sfert din ce trăiesc și sunt dominați de răutatea omenească.                                                                                                                                        Ignoranța și egoismul, dublate de sărăcia cuvintelor, stîrnesc hohote de rîs. ”Las Fierbinți” este o afacere de produs rîsul din cîteva cuvinte rostite de lumpenul satului parfumat cu alcool, cu grotesc și cu insinuări vulgare. Dorel este prostul model al României. Prostul-proștilor a devenit țapul ispășitor al dezordinii noastre proverbiale. Rîdem de excavatoristul Dorel și-i punem în cîrcă toate accidentele din diverse reparații și intervenții pentru simplul fapt că nu ghicește pe unde au fost trase cu ani și ani în urmă firele de curent sau conductele îngropate de urbanismul nostru haotic.                                                                                      Personajul Dorel, modelul de prost al proștilor, a urcat și în publicitate. Este ieftin și ușor de pus în scenă. Cu un actor talentat, filmezi două scene și lansezi o marcă populară, stîrnind valuri de rîs. În două săptămîni, tot amărîtul întreabă la birtul satului sau al mahalalei de băutura cutare, o poșircă de tărie zisă brandy, greu de vîndut altfel. Cu cîteva mii ”de euroi” într-un decor pauper, o agenție produce un spot publicitar care în Europa te duce la sute de mii, dacă nu la milioane de euro.  Ne place să rîdem de proști și am coborît producția intelectuală și de media la acest subiect ușor de digerat, fără să înțelegem că avem o responsabilitate în existența tragi-comică a acestora.                                                                                                                                                    Încet-încet ne apropiem de un cult al prostului. În politică, în administrație, în dezbateri. Acuzațiile de prostie sunt un spectacol care face audiență. Eroismul și cultul succesului nu prind. Nici altruismul, nici munca, nici dragostea de țară.                                                                                                                        Strigătele din morminte, ambalate în produs jurnalistic, îi emoționează chiar și pe cei care le invocă, semn că ne aflăm la cîteva săptămîni de momentul în care prostul satului lucrează ca producător de televiziune sau comentator de știri.                                                                                                                           La noi, combaterea ignoranței nu este o problemă pe agenda politică. În alte țări, da. Noi ne tăvălim de rîs pe seama unei boli sociale, a unei infirmități, deși reducerea ignoranței este și datoria celor aflați în spatele industriei de stîrnit rîsul pe seama proștilor.