Specialiștii au ajuns la o concluzie uimitoare: Moartea poate fi întoarsă din drum

Graniţa dintre viaţă şi moarte nu este atât de netă cum se credea odinioară; progresele în studiul resuscitării permit readucerea oamenilor la viaţă chiar după mai multe ore de la oprirea bătăilor inimii şi după ce fuseseră declaraţi morţi, afirmă medicii.
În decursul istoriei, când oamenilor li se opreau bătăile inimii şi încetau să mai respire, erau practic morţi, spune dr. Sam Parnia, profesor la State University of New York. "Nu puteai face nimic pentru a schimba această stare de lucruri."
Însă, pe măsură ce descifrau misterele morţii la nivel celular, oamenii de ştiinţă au învăţat că moartea nu se petrece într-o clipă, ci este un întreg proces.
Abia după ce o persoană "moare" conform definiţiei curente pe care o dăm morţii, celulele corpului îşi încep propriul lor proces al morţii, proces care poate dura ore întregi, iar noi, potenţial, putem inversa acest proces.
Cândva, se credea că după ce inima a încetat să mai pompeze sânge în corp, nu mai trec decât câteva minute până când creierul să sufere leziuni permanente din cauza lipsei de oxigen şi nutrienţi în celulele sale.
Dar această concepţie, afirmă oamenii de ştiinţă, este depăşită.
Când inima încetează să bată, procesul morţii abia începe, spune dr. Stephan Mayer, profesor de neurologie la Columbia University.
Vătămarea creierului ca urmare a lipsei de oxigen survine în etape. În câteva secunde, activitatea creierului este deja afectată, dar abia după minute bune celulele lipsite de glucoză încep să desfăşoare etapele procesului de moarte celulară programată.
"Când o persoană a fost lipsită de oxigen, ştim că există un întreg set de semnale care încep să anunţe celulele că e vremea să moară. Aşa că avem ocazia să modificăm această programare măcar un pic, ca şi cum am spune: aşteaptă, pune frână", explică dr. Lance Becker, profesor în domeniul medicinei de urgenţă la University of Pennsylvania.
Informaţii despre modul în care ar putea fi oprit procesul morţii sunt furnizate de cazurile unor persoane care au fost readuse la viaţă cu vătămări cerebrale reduse ori chiar absente, după ore întregi în care creierul şi inima lor nu prezentaseră semne de activitate.
În afară de o bună îngrijire medicală, cu proceduri specifice situaţiilor critice, factorul esenţial este hipotermia, spun specialiştii.
Hipotermia este o stare în care temperatura internă a corpului este scăzută cu câteva grade sub temperatura normală (de cca. 37 grade Celsius).
Mai multe studii indică faptul că hipotermia protejează creierul, deoarece micşorează necesarul de oxigen al celulelor şi întrerupe procesele de moarte celulară, îmbunătăţind astfel şansele de supravieţuire şi recuperare.

Totuşi, există limite ale acestei abordări: deşi metodele de răcire a corpului au îmbunătăţit şansele de recuperare ale multor pacienţi după producerea stopului cardiac, se poate ajunge la un moment când vătămarea este prea avansată şi este prea târziu pentru ca pacientul să-şi mai poată reveni, spun specialiştii.
Mai mult, oamanii de ştiinţă au aflat că recuperarea deplină depinde de modul în care a fost tratat pacientul după ce inima a fost repornită şi de felul în care a fost reîncălzit corpul după starea de hipotermie. Un flux brusc şi puternic de sânge şi un aflux mare de oxigen pot să înrăutăţească starea pacientului; în schimb, furnizarea de oxigen către creier în mod prudent, treptat, poate fi esenţială pentru resuscitare.
Din păcate, puţine spitale din lumea occidentală aplică hipotermia ca parte a protocolului medical de resuscitare, conform descopera.ro.
Într-o lume ideală, resuscitarea ar trebui realizată nu de oameni, ci de aparate automate, care ar aplica manevrele de compresie toracică atâta timp cât ar fi necesar şi ar regla fluxul potrivit de oxigen şi sânge spre creier.
Aceste noi descoperiri suscită şi probleme de ordin etic, legate de obligaţia sau permisiunea ca medicii să încerce să readucă la viaţă pacienţi a căror inimă a încetat să bată cu ore în urmă şi care ar supravieţui, dar cu leziuni cerebrale grave, poate într-o stare de comă ireversibilă.
Dr. Mayer argumentează însă că informaţiile noastre despre leziunile cerebrale şi despre moarte sunt incomplete şi nu este întotdeauna clar cât de avansată este vătămarea creierului şi dacă este sau nu reversibilă. Ceea ce au învăţat oamenii de ştiinţă, în ultimii ani, este că informaţiile lor anterioare despre ireversibilitatea leziunilor cerebrale sunt cu totul eronate; prin urmare, e necesar să fie prudenţi şi să nu se grăbească să spună că nu mai e nicio speranţă, înainte de a fi investigat amănunţit starea pacientului.