Corupția și prostia reinstalează bocancul cazon în România

Suferim la capitolul percepția adevărului și manipulabilitate. Când adevărul devine relativ, în funcție de pasiuni și este substituit de minciuni cosmetizate, evident că cei interesați - și nu sunt puțini -, defilează. Ignoranța (sau prostia, mai corect) este ca un teren, extrem de fertil, pentru speculanții societății, cei ce-și construiesc cariera si-și asigură traiul material prin exploatarea naivității, perfecționând un sistem în care șmecherul devine leader de drept.

Între a da cu sapa și a supraveghea pe cel ce dă cu sapa, nu e o mare diferență de valoare, ci, în cele mai multe cazuri, de conștiință. Pentru că totul ține, în fapt, în majoritatea cazurilor, de conjunctură, caracter (sau, mai corect spus, lipsa de caracter) și „orientare" în mediul existențial. Numai că rolul de predestinat ca fatalitate a răului nu poate dura la infinit. Și în lipsă de argumente sau valoare, la un moment dat, supravegheatorul, frustrat că cel ce dă cu sapa a început să gândească și să se întrebe care este rolul supraveghetorului, clachează și-l execută pe săpător, fără a realiza că astfel s-a autoexecutat. Cam așa arată azi originala democrație în România, născută dintr-un mariaj imposibil, între structurile moștenitoare NKDV-iste (ca principii și mod de abordare a societății), crescute în mentalitatea subtituirii valorii prin viclenie și demagogie, a urii contra inteligenței morale și marile corporații monopoliste ce-și revendică teritoriile.

Trecând de teorie și demagogie, la practică și pragmatism, constatăm că pilonul democrației autentice, adică respectul față de lege (indiferent cum e, bună sau rea) este permanent subminat. Legea, care ar trebui să fie condiția incontestabilă a raportării, este încălcat flagrant chiar de către cele mai reprezentative instituții ale statului, ce introduc arbitrariul generat de interpretări subiective, reprezintă un stat care doar formal și demagogic mai e un stat de drept. Parlament, Guvern, Curtea Constituțională, SRI, DNA, Justiție, instituții fundamentale ale statului, în loc să fie garantul aplicării și respectării legilor, sunt angrenate într-un război crâncen pentru acapararea și împărțirea puterii, participând aproape cu toate efectivele. Intr-o astfel de conjuctură, totul se defășoara în disprețul și nu în sprijinul legii. De la Constituție și până la Ordine de miniștrii, totul a devenit relativ, interpretabil și negociabil, încât, analizând deciziile și argumentele pro sau contra constați că s-a inventat o nouă limbă română, aproape fiecare cuvânt având alt sens decât cel cunoscut până în prezent. Și totul pentru bani, putere și proprietate, în care adevărul a fost exclus.

Într-o lume în care frustrarea (materială, orgolică, intelectuală) constituie principalul instrument de manifestare, deciziile fiind luate exclusiv pe baza de orgolii, dorințe, pasiuni și mai puțin pe lege (care este utilizată ca mijloc de raportare, doar atunci când servește interesele), adevărul și legea au contenit să mai guverneze, haosul controlat exclusiv de forța financiară fiind, în fapt, cel care guvernează. În aceste condiții doar teoretic mai există egalitate în fața legii, tratamentul real fiind clar discriminatoriu între cei care n-au și cei care au bani, indiferent de sursă. Hoții cu gulere albe, potenți financiar, speculând amatorismul justiționar și sechelele în plan psihic inoculate de o societate bolnavă moral și celor ce activează în justiție, beneficiază de un tratament preferențial, ca și cum ar fi o castă cu protecție divină. Gândindu-ne la liberul arbitru emanat de „streașina templului"sigur așa e ! In spatele decorului, aparent normal, sunt cei care trag sforile de peste șaizeci de ani folosind aceleași metode eficiente. Intr-o lume de ignoranți (se fac eforturi majore să nu se schimbe procentele) șmecherii se simt ca peștele în apă. Cunosc faptul că românului mediocru și ignorant (majoritar absolut, din păcate), ca și cetățeanului roman, îi place circul și sângele și, ca un drog puternic, circul servit oportun anihilează percepția realității. Egoismul, invidia și ura împotriva inteligentului moral și a celui ce parvine material, sunt percepte aproape biblice într-o societate caracterizată de sărăcie materială și morală, cultivate intensiv de păpușarii ce exploatează ignoranța. Intoxicată parcă până și genetic cu ură împotriva celor cărora Dumnezeu le-a dăruit mai multă inteligență, nu cred că există vreo altă nație pe mapamond care să se bucure atât de mult de răul semenului, cum se bucură românul. Iar dacă răul este comis în numele egalitarismului demagogic și a unor principii morale populiste, revanșarde, stupide, generate de frustrarea intelectuală sau materială, adică este executat cel ce a acumulat avere, indiferent de metode, legea nu mai contează. „Dreptatea" ignorantului comod, euforic în orice circumstanță când i se oferă spectacole constând în execuții de tip NKVD-isto-proletare, are la bază pasiunea și nu rațiunea, adică primitivismul și nu evoluția. Acest fapt este speculat consecvent de cei care adorm vigilența, comițând abuzuri în numele unei justiții cantonată premeditat în zona imoralității sociale. Exceptând hoții - care, prin tertipuri psihologice, șiretenie sau viclenie, manipulând ignoranța, au devenit repere sociale, unii metamorfozându-se, prin specularea credulității naivilor, în victimele unui sistem inventat pentru a asigura o psudo-credibilitate -, cei care prosperă prin valoare, detasându-se de cohorta celor care se rezumă la statutul de asistați social, devin ținta egoismului, geloziei și invidiei, generând satisfacție când sunt tamponați de sistemul ticăloșit ce manipulează ignoranța. In aceste circumstanțe nu mai contează nici adevărul nici legea, ci o perpetuă repetare, în numele unei justiții sociale emanată de setea de sânge, precum execuția ceaușeștilor, în urma unei farse ordinare prezentată ca justiție.

Ca un popor, majoritar asistat social, ce se respectă (pensionarii, șomerii, angajații din societățile cu capital de stat, subvenționați de la buget, angajații din administrație, învățământ, sănătate, depășesc cu mult numărul celor activi ce produc plusvaloare) trăim de douăzecișicinci de ani din vânzarea și agoniseala așa zișilor comuniști. Adică risipind averea publică, pentru care au fost sacrificate două generații, în urma naționalizărilor și expropierii forțate. In numele himerei capitaliste prost înțelese, din care n-am reținut esențialul, adică concurența valorilor, am scos totul pe tarabă. Am vândut activele industriale fără a analiza ce poate fi modernizat și adaptat nivelului pieței. Am vândut materiile prime ca și cum ne-ar fi prisosit. Am vândut imobilele proprietate publică, majoritatea naționalizate forțat, la prețuri de nimic, către mafia imobiliară. Am vândut pădurile, terenurile agricole, terenurile intravilane proprietate publică, unor presupuși moștenitori, începând cu perioada lui Mihai Viteazul (padurea „nemeșească" - Arad) retrocedând de trei ori suprafața României, încât s-a creat un haos absolult între noii proprietari, care blocheaza sistemul judiciar. Am vândut serviciile profitabile, precum furnizare apă, canal, gunoi, distribuție gaz, energie, la prețuri de bacșis. Adică am vândut aproape tot ce se putea vinde, contra unor comisioane personale și pentru a întreține marea masă a ignoranților, hrănind-o și manipulând-o consecvent în interesul unor structuri ce și-au bătut joc de valorile naționale. În aceste condiții, România, timp de douăzecișicinci de ani a fost doar o tarabă uriașă, în care totul a fost de vânzare, tarabă care i-a asigurat ignorantului votant ( subiectul acaparării puterii), traiul, fără să facă nimic și șmecherului puterea. Amanetând viitorul generațiilor următoare, ca și cum suntem ultima generație dintr-un ciclu finit, speculanții n-au făcut altceva decât să distrugă totul, adică să întoarcă România la epoca postbelică, ca la o origine presetată, la o țară bogată formal, căreia nu-i mai aparține aproape nimic, cu populație săracă, dar orgolioasă și vanitoasă, exploatată la maximum atât de profitorii interni cât și de cei externi.

Numai că, indiferent de cât de eficientă ar fi manipularea, indiferent de perfecțiunea marketingului sau performanța diplomației, totul are un final ca și o pilă electrică nereîncărcabilă. Vacanța prelungită a ignorantului român, în care, pentru a i se asigura supraviețuirea și ruperea de realitate, s-a vândut aproape tot ce era de vânzare, se cam apropie de finiș. Pomenile electorale, asigurate din bani publici, devin tot mai rare și mai subțiri, iar foamea, lipsa de perspectivă, de predictibilitate socială, ce generează disperare, în ce privește viitorul apropiat, se simt tot mai prezente în societate. Nu mai avem active industriale de vânzare (sunt fizic, dar ale străinilor). Nu mai avem păduri și pământ de vânzare. Nu mai avem servicii de vânzare. Nu prea mai avem nici materii prime de vânzare sau de concesionat. Deci, nu prea mai avem ce vinde, cu ce cumpăra și manipula ignorantul. Din toată panoplia demagogică a speculantului ce-a acces la putere, mințind perpetu, a rămas o unică opțiune firească, ocolită de douăzecișicinci de ani de majoritatea subvenționată social: munca. Și nu ori ce fel de muncă, ci aproape ca sclavi, pe salarii mai mici chiar decât subvențiile, la cei cărora le-am vândut totul. Și încă nu suntem capabili să înțelegem și ne lăsăm amăgiți de minciunile celor ce profită din vânzarea de iluzii.

În aceste condiții, bătălia supraviețuirii decente se dă nu în sectorul privat, care crează plusvaloare și care asigură existența societății ci pentru posturile din administrația publică, cele care asigură în continuare subvenționarea fără muncă, dar și fără a crea plusvaloare, situație în care criteriile de performanță sunt relative sau nu sunt, lichelismul, slugărnicia și execuția ordinelor fiind criteriile definitorii. Posturile la stat sunt cele mai râvnite și, pentru că reprezintă peste o treime din forța de muncă activă, deci un bazin electoral esențial pentru cei care vor să obțină puterea și controlul, s-a creat o adevărată industrie electorală imorală, speculată de politicienii care continuă să manipuleze societatea prin intermediul administrației transformată în secretară personală. A fot înființată astfel o industrie a angajărilor în administrația publică, bazată pe mită, trafic de influență, șantaj, corupție, materializate în examene trucate, în care sunt utilizate cele mai imorale instrumente ale parvenirii sociale și care, în final, pentru cei ce vor să acapareze puterea, a devenit o mașinărie de vot, capabilă să decidă în orice circumstanțe. Drept rezultat, avem cea mai imorală administrație posibilă din UE, care, prin numărul uriaș de angajați și prin lipsa performanței reale (nu se introduc, premeditat, criterii de performanță pentru a nu se profesionaliza aparatul, caz în care n-ar mai putea fi manipulat și subordonat) au transformat interesul național, în interesul privat al celor ce urmăresc acapararea și deținerea puterii. Orbecăind pe lângă realitate, preocupați exclusiv de obținerea puterii și avantaje materiale, oportuniștii politici ignoră faptul că numărul celor activi, care trebuie să suțină un aparat administrativ uriaș, neperformant, se află într-o vertiginoasă scădere și va atrage, cât de curând, colapsul României.

Soluția creșterii taxelor și impozitelor, la care apelează, în disperare de cauză, Guvernul, pentru a salva situația și a amâna colapsul, nesusținută de performanță economică reală, ci doar statistic, este o cacealma de moment, pentru că nu există un echilibru între necesitate și posibilități, adică între cheltuielile pentru întreținerea uriașului aparat administrativ și posibilitățile de a le asigura, decât formal, prin împrumuturi care doar amână deznodământul.

In pofida propagandei pontiste, rezultată prin prezentarea unor semi-adevăruri și a unor estimări ispiresciene, precum mitul apariției lui „Făt Frumos", ca fiind realități concrete, este evident că banul public, cel care asigură funcționarea instituțiilor publice, nu cade din cer și nici nu este primit de pomană de la străini. Banul public este asigurat de sectorul care crează plusvaloare și care a fost și este distrus sistematic în România, de chiar instituțiile pe care le întreține. Și, de parcă se apropie o nouă revoluție (e o variantă ?), Guvernul Ponta, în loc de o relaxare fiscală și întărirea sectorului producției, subvenționarea agriculturii și unor sectoare industriale strategice, contrar oricarui model de dezvoltare economică, întărește administrația, serviciile și instituțiile de forță (represive) ale statului și majorează numărul celor bugetați, adică a celor care nu produc și nu crează plusvaloare, distrugând defintiv și așa firavul echilibru între cei care produc și cei care asistă pe cei ce produc. De ce ? Anticipă cumva mișcări „tectonice" sociale, generate de politica iresponsabilă a clasei politice din ultimii douăzecișicinci de ani ? Să aloci peste 1,3 miliarde lei unei instituții precum SRI, care a ajuns, ca număr de personal, pe locul II între partenerii NATO, după SUA și ca fond de salarii peste cel din sănătate și să majorezi pensiile celor care au făcut (direct sau indirect) poliție politică, adică instituțiilor de represiune, care au fost și continuă să rămână principalele obstacole în calea democratizării și instituirii statului de drept, e un subiect care ar trebui să pună pe gânduri pe toți cei care vor să trăiască într-o țară democrată și nu într-un stat polițienesc, controlat prin metode dictatoriale, în care s-a ajuns că unul muncește și doi îl supraveghează sau monitorizează.

Jocul de glezne al premierului Ponta, care sacrifică evident viitorul european al României și economia reală, mizând pe ignoranța electorului român, pe frustrările acumulate în peste saizeci de ani de imoralitate în care a fost intoxicat și infestat de demagogia proletară a așa zisei luptei de clasă, pe egoismul și invidia nativă a românului împotriva inteligenței morale și a acumulărilor materiale, este vizibil pentru orice analist politic. Ponta știe că, controlând administrația publică, învățământul și sectorul bugetar al companiilor (peste 1,3 milioane de angajați) sau pensionarii (în special cei din fostele instituții de represiune sau armată, capabili să fie activați oricând în scop electoral) poate asigura PSD-ului, în 2016, un avantaj electoral considerabil, speculând naivitatea cetățeanului credul, care mușcă momela demagogică de tip cominternistă, alimentată de ura de sorginte proletară. Cu siguranță, în această conjunctură, 2015 și 2016, vor fi ani sacrificați economic, pe „altarul" luptei pentru putere și parvenire, iar bugetul de stat va fi echilibrat, exclusiv, prin împrumuturi externe, mult peste cele obișnuite. În această perioadă, cum deja se observă, generozitatea pontistă nu va avea limite, alimentate de un buget construit pe false estimări, iar scopurile și efectele sunt clare: mituirea electoratului din sănătate, administrație, învățământ, a pensionarilor proveniți din armată, poliție, servicii secrete, electorat care, în urma studiilor pontiste, va fi cel care va înclina balanța puterii în 2016, căruia i se vor asigura venituri suplimentare nu din colectari de venituri bugetare ci din împrumuturi bancare, restituite de naivii ce crează plusvaloare. Adică Ponta va maări veniturile unor categorii sociale, viitori votanți PSD, împrumutând în numele angajaților din sectorul privat, cărora le tranferă obligația rambursărilor împrumuturilor și a megalomaniei bugetare.

Restul, respectiv realitatea indusă prin media, circul decapitării bogaților, creșterile economice ispiresciene sau gen „punguța cu doi bani„, epurările pseudo-morale în partidele politice cu presacrificați de serviciu, menite să prezinte în roz o situație catastrofală, nu sunt decât dribling tip fotbalistic, cu fente din corp, destinate să trimită aiurea un întreg popor, restanțier la capitolul morală și percepție a realității, care se hrănește constant din iluziile servite de psihologii ce le citesc dorințele stupide rezumate la „să moară și capra vecinului", pe care Ponta o speculează la maxim. Or cât timp vom fi mândrii și satisfăcuți că vecinului i-a murit capra (indiferent cum, ucisă din invidie sau din răzbunare) și nu suntem conștienți că suntem toți, într-o astfel de societate, guvernată de minciună și fariseism, victime sigure, înseamnă că avem o problemă gravă de percepție a realității și că ne merităm soarta. Cel mai grav însă este că, după o perioadă de „adormire", toleranța și indiferența profund ignorantă a cetățeanului român, incapabil să se scuture de bocancul cazon de pe grumaz, ce a permis lichelelor de profesie să-i administreze destinele în ultimii douăzecișicinci de ani, readuce spectrul reinstaurării unei societăți de tip cazon, guvernată de frică și teroare. Procentul acoperito-descoperiților cu grade și solde militare din administrație, magistratură, învățământ, sănătate, majorat incontrolabil, adună nori negrii și prevestesc o calamitate ce va duce „pe apa sâmbetei" firavele acumulări pro-europene democratice, creând premisele reintroducerii metodelor stalinisto-NKVD-iste de „păstorire" dictatorială, cazonă, a unui popor predestinat să nu aibă acces real la democrație, adică la adevăr și justiție.

În douăzecișicinci de ani guvernele României, formate din impostori și strecurați pe lângă filtrele democratice, n-au fost în stare să adopte o legislație curată, bazată pe practica și experiența europeană, care să creeze o piață concurențială neîngradită, democratică, bazată pe respectul legii, în care valorile să fie selectate corect și în care să fie instalate filtre eficiente care să nu mai permită unor șmecheri oportuniști, precum cei care au importat comunismul, să continue să profite și să guverneze România utilizând aceleași principii falimentare. In lipsa unui sistem concurențial de selecție, ne zbatem într-o mocirlă pseudo-comunistă, amestecată cu un pseudo-capitalism importat din sectoarele controlate de mafia capitalistă, menținută de partidele politice, în care evolueză doar șmecherii și în care valorile sunt marginalizate și anihilate și ne mirăm (oare ?) ca nu suntem primiți în Schengen. Dar, lăsând ipocrizia în antreu, n-ar fi cazul să ne întrebam cine are nevoie de o țară condusă prin metode tip cazon, cu valori impuse de nivelul de percepție intelectală a celor cu grade, care refuză să permită implementarea pieței concurențiale de selecție și promovare a valorilor, în primul rând a celor morale, pentru a-și protejează incompetența și a se menține la putere fără a cere acordul cetățeanului ? Chiar nu ințelegem că produsul emanat de sistemul închistat românesc - caracterizat de pseudo-valori, fabricate de parodiile numite universități ce au luat locul defunctei „Ștefan Gheorghiu", ce emana intelectuali fără liceu, ce infestează societatea cu rebuturi intelectuale, plantate politic în toate domeniile posibile -, nu poate concura cu cel realizat de o societate în care totul se rezumă la concurența liberă ? Înțelegem dar nu acceptăm, pentru ca vanitatea și orgoliile sunt mai puternice decât realitatea. Deși știm că este imposibil, ne prefecem că nu înțelegem că o societate cazonă, conservatoare de tip bolșevic, în care valorile sunt selectate, etichetate și lansate public în birourile unor instituții care continuă să opereze cu principii discriminatorii de tip proletariste, n-are nevoie de concurență, de autostrăzi, de infrastructură, de piață liberă, de Schengen sau democrație de tip occidental, pentru că atunci sunt instaurate, la pachet și filtrele care nu permit șmecherului oportunist să substituie valoarea, impunându-și voința fără examenul concurenței.

Iar cât timp nu vom înțelege că suntem ținuți la periferia lumii civilizate, de cei cărora nu le pasă decât de propriul interes, abandonați între două sisteme antagonice, cochetând când cu estul, când cu vestul, nu vom putea face pasul spre normalitate, adică spre o democrație reală, de tip occidental, în care procesul de selectare al valorilor este generat de concurență și nu de impuneri dictatoriale politice de tip comunist și cominternist.

Cănd șefii de promoții, de la facultăți recunoscute pentru calitatea pregătirii, fac coadă la somaj, iar semianalfabeții la sosiile „Ștefan Gheorghiu", câștigă toate concursurile, ajungâmd doctori în științe, cred că orice argument contrar nu poate fi decât penibil, așa cum, din păcate, este întreaga administrație românească. Și când sistemul cazon, reprezentat de SRI, participă direct la o astfel de mizerie, promovând în ANAF, sute de „absolvenți" semianalfabeți, absolvenți de facultăți obscure, în care examenele au fost promovate pe bază de tarife, pentru a controla sistemul fiscal, are cineva vreo soluție a resucitării sistemului virusat de incompetență ? Și dacă am afla că și în cazul copilului mort săptămâna trecută, din cauza unui diagnostic eronat pus de un medic specialist, specialistul era o excepție, adică „ocoperitul„ ce-și supraveghea colegii, promovat în sistem prin metode obscure, n-am avea motive de panica ? Dar când excepția devine regula ?