Morala fabulei „Schengen“

Morala fabulei „Schengen“

După ce disputa dintre Curtea de Justiție a UE și Curtea Constituțională a României, terminată prin abandonul rușinos al celei din urmă, i-a lăsat rece pe cei mai mulți dintre români, și după ce Mecanismul de verificare a justiției române, a fost înlocuit, în aplauzele presei miluite, cu „Instrumentul statului de drept”, mult mai eficient în sancționarea României pentru cele mai închipuite acuze, a venit și „Ziua Schengenului”. România nu rămâne chiar la porțile UE, cum se întâmplă cu Serbia și ceilalți candidați din Balcanii de Vest, cărora li s-a spus că a opta pentru Bruxelles înseamnă să dai cu tifla, în prealabil, Moscovei și Beijingului, întrucât, potrivit Ursulei von der Leyen, „mama pfizerului”, „cine nu este numai cu noi este împotriva noastră” sau „cine vrea să fie cu noi trebuie să fie împotriva tuturor celorlalți”, dar nu trece de vestibulul uniunii, iar când vin musafiri masa i se servește în bucătărie. Noul refuz primit în față de România s-a consumat simbolic de „Ziua Constituției” pe care toți cei care au acceptat să îi „vândă supremația” au omagiat-o. În comunicatul festiv al Președintelui CCR, dl Marian Enache, este reafirmată, fără efecte juridice, misiunea de onoare a judecătorilor constituționali de a apăra supremația Constituției, tocmai aruncate le coș prin recentele lor decizii, producătoare de efecte juridice. Probabil că prin „misiune de onoare” se înțelege „misiune onorifică”.

Anterior ni se spusese că dacă vom renunța la supremația legii noastre fundamentale vom intra în Schengen en grande fanfare. Demisia celor care au spus-o, jurând pe barba Profetului că așa se va întâmpla, ar fi un gest de minimă decență.

„Optimiștii” (adică pesimiștii rău informați) anunță acum că UE se va scinda din cauza ireconciliabilei opoziții între cei care s-au opus României și cei care au susținut-o. Fals! Nimeni nu a susținut-o în realitate. Pretinsa susținere germană nu a fost decât praf în ochii fraierilor.

Unii cred că diavolul se ascunde la Moscova. Posibil, numai că diavolul nu joacă pe mize atât de mici. Ideea că refuzul de la Bruxelles va naște criză politică la București spre profitul Moscovei este o glumă de proporții. Guvernul Ciucă-Aurescu-Predoiu este legat de scaunele puterii cu lanțuri americane. Slava Ukraini!

Alții dau vina pe unchiul Sam. SUA nu are, însă, nici o influență la Viena. Austria nu este nici măcar membru al NATO.

Apoi, ce câștig ar avea SUA dacă România rămâne în afara spațiului Schengen?! S-ar face oare apă sângele germanic al Marelui Iohannis, „frumosul din România adormită”?!

Mai degrabă, ar fi posibil ca afrontul austro-german să vrea a trimite Casei Albe mesajul că guvernul Washingtonului de la București (unde tocmai s-au întrunit, pentru a se afla în treabă, miniștrii de externe ai statelor membre NATO, în frunte cu Anthony Blinken) nu are a se aștepta decât la a fi pus în genunchi pe coji de nucă la Viena. Nici măcar „compromisurile” promise public de ministrul de interne român (probabil noi privilegii în favoarea firmelor austriece) nu i-au putut îndupleca pe comanditarii omologului său austriac.

Acestea fiind spuse, ar fi poate mai bine să ne aducem aminte de faptul că România a intrat „prin efracție” în UE (adică a forțat intrarea, nedorită de hegemonii Europei germane, inclusiv recurgând la „mită”) și de la aderare până azi s-a făcut totul (inclusiv cu cooperarea vinovată a guvernului român) pentru ca foloasele calității de membru să fie reduse la maxim.

Am fost și rămânem (alături de Bulgaria) un membru de rangul doi sau, poate, chiar trei al UE. Așa am știut să negociem accesul (plătind cât nu făcea, doar pentru a obține gloria de a pune semnătura pe tratatul de aderare pe perete ca pe un trofeu de vânătoare) și așa am știut să ne purtăm după ce am intrat. Am fost mai plecați ca membri decât am fost în calitate de candidați.

România este prea mare pentru o Europă atât de mică. Cel puțin asta ne-au transmis profitorii UE; dintre care Austria și Olanda, foste imperii continental și colonial care vor să păstreze renta imperială necesară păstrării nivelului de viață imperial, chiar după pierderea imperiilor respective, sunt pe primele locuri. Iar Germaniei, principalul profitor, îi plac statele mici. 

În martie 1990, la Târgu Mureș s-a trecut la punerea în aplicare a planului de dezmembrare a României. Întrucât pe atunci România nu avea premieri de talia lui Ciucă sau Câțu, nici miniștri de externe ca Aurescu și, desigur, nici președinte ca Iohannis sau Băsescu, încercarea a eșuat. Planul nu a fost, însă, abandonat. Poate ar trebui să căutăm și în aceasta explicația menținerii României în afara frontierelor externe ale UE.

Dacă „Rareș cel Viteaz” ar fi cerut primirea în Schengen a Transilvaniei (Republica de la Cluj) este foarte probabil să fi putut intra în istorie cu un succes. Al cui succes? Aceasta este o altă întrebare.

Acest eșec ne oferă, însă, avantajul unei lecții de excepțională valoare. Măștile au căzut. Cel puțin pentru naivii de bună credință care nu refuză, de principiu, să vadă adevărul.

Ce ne învață această lecție? Că trebuie să știm ce vrem, în funcție de interesele noastre naționale, și să facem ce trebuie pentru a le apăra în cadrul UE. Nu împotriva intereselor comune, ci împotriva egoismelor hegemonice și a abuzului de poziție dominantă ale hegemonilor Europei germane.

În plan imediat, trebuie să procedăm nu la declanșarea unui mic război de gherilă cu caracter privat împotriva firmelor occidentale care căpușează România (în primul rând cele olandeze și austriece, dar nu numai), ci la recalcularea datoriilor acestora față de statul român și obligarea lor, dacă este cazul, manu militari, la plată integrală și promptă. Totodată se impune renaționalizarea activelor critice (cu valoare strategică) ale țării, concesionate sau vândute firmelor străine care au transformat concesiunea sau dreptul lor de proprietate în instrument de presiune politică asupra statului român și de jefuire a națiunii române.

Nimeni nu ne poate contesta dreptul de a o face. Acestea nu sunt măsuri de retaliere, ci acțiuni legitime și firești pentru recuperarea / afirmarea suveranității naționale. Suveranitatea pe care nu am cedat-o prin nici un tratat și pe care nici nu am fi avut dreptul să o cedăm. Aceasta înseamnă să ne comportăm la fel cu partenerii și aliații noștri, excluzând, totodată, abuzurile lor.

Ceea ce ne trebuie este să avem un guvern dispus să o facă și un popor gata să îl forțeze a o face. Le avem?