Sonimpex Topoloveni Best Dental
Pescuit sportiv Faur ALDIS

România, o țară sufocată de minciună, hoție și corupție

Pavel Roman, 6 ianuarie 2016, Ora 20:32

  • print
  • |
romania-o-tara-sufocata-de-minciuna-hotie-si-coruptie-46695-1.jpg

In prezent, societatea românească este structurată în trei categorii fundamentale din punct de vedere social: cei ce fură, prin toate mijloacele posibile, din averea publică și din banul public; cei ce vămuiesc pe cei ce fură și contribuabilii naivi, care plătesc conștiincios taxele, alimentând trezoreria publică gestionată, de primele două categorii, în interes, exclusiv, personal.

România, la sfârșitul anilor 80, n-a fost o putere industrială și nici nu era pregătită să facă față concurenței industriei din țările dezvoltate. Era o piață închisă, ce-și proteja industria uzată moral și tehnologic - ineficientă din punct de vedere al consumului de resurse și energie -, prin taxe vamale. Cu un decalaj tehnologic și al randamentului prelucrării materiilor prime de vreo cinzeci de ani, la sfârșitul anilor 80 România își trăia utimele clipe ale independenței și suveranității reale, plătind scump guvernarea țării, timp de peste patruzecișicinci de ani, de către demagogia proletară socialistă care, prin eliminarea fizică a clasei intelectuale și promovarea mediocrității la conducerea administrativă a țării, a condamnat România la subdezvoltare și închistare și la stagnare economică.

Din păcate, după atăția ani de speranță, nu s-a schimbat nimic. Așa zisa „integrare" a României în blocul UE, cu drepturi depline și statut real de membru, nu se va realiza niciodată, pentru că artizanii creării UE n-au urmărit și nu urmăresc integrarea populației în UE, sub aspectul creșterii nivelului de trai, ci, exclusiv, urmăresc exploatarea resurselor naturale, a forței de muncă și a pieței de desfacere ce-o reprezintă România. Amăgită cu protecția asigurată sub „umbrela" NATO, chipurile împotriva pericolului rusesc, în fapt, României i s-au schimbat doar stăpânii. Adică, o dată cu desființarea protecționismului vamal, ce asigura independența și suveranitatea, României i s-au falimentat, programat, industria și agricultura și a redevenit o țară „bananieră", cu statut consolidat la nivel de furnizor de materii prime și forță de muncă ieftină, dependentă, în totalitate, de producția industrială a UE și restul țărilor dezvoltate, unde se contabilizează profitul. Așa s-a născut El Dorado modern, numit România de după 1990, țara jafului generalizat, a minciunii și ipocriziei.

În haosul creat de așa zisa revoluție din Decembrie 1989, de vidul de putere și de așa zisa aderarea la UE, singurul aspect ce poate fi remarcat în cei peste douăzecișișase de ani de la căderea socialismului, care caracterizează societatea românească și, din păcate, o definește, este jaful generalizat din averea publică (resursele minerale, activele industriale, terenuri, etc.) și uriașul furt din banii publici. De-a valma, așa ziși „intreprinzători" români, mafioți versați autohtoni și străini, alături de marile corporații ce îngenunchează economia lumii, au abordat România ca pe o pradă fără stăpân. Și după ce-au strangulat-o, eliminând protecționismul legislativ al economiei autohtone și au înlăturat toate barierele ce protejau și securizau averea publică, de douăzecișișase de ani, marii rechini economici și financiari, străini și autohtoni, se înfruptă din „stârvul" numit România, fără opreliști, precum hienele sau ulii, războindu-se între ei pentru a acapara cât mai mult. Fără scrupule, fără pardon, fără reguli, fără limite.

Independența și suveranitatea României, în condițiile în care totul este de vânzare, totul este „privatizabil" și guvernele au drept de decizie, fără limite, asupra avuției naționale, fără a răspunde pentru înstrăinarea frauduloasă a averii publice, au rămas doar iluzii. România mai există doar formal ca stat, devenind  o entitate abstractă, imaterială, pentru că, material (resurse, terenuri, păduri, active), România aparține marilor corporații ce exploatează resursele esențiale (gen OMV, Schweighofer, Lafarge, Mittal, marile retailuri comerciale, etc.), marilor proprietari de terenuri agricole și grupărilor mafiote. Aceștia sunt cei care fac legile, care decid soarta României și care numesc guvernele. Restul e iluzie vândută de o mass-media mercenarizată pe post de adevăr și realitate.

De douăzecișisase de ani, guvernele marionetă, instalate la putere (adică la administrarea averii naționale publice) de către mafiile economice și fiscale (profitorii și oportuniștii autohtoni alături de marile corporații multinaționale), guvernează prin minciună. Așa zisa clasa politică, structurată pe principii și criterii de tip mafiot (majoritatea ocupându-și funcțiile prin mită, trafic de influență, nepotism sau clientelism), preocupată, exclusiv, să-și asigure privilegii individuale, care emană guvernele și decid soarta și viitorul țării, s-a transformat într-un instrument al marilor corporații multinaționale și a mafiei economico-financiare autohtone, guvernând prin minciună. De douăzecișișase de ani suntem mințiți constant cu privire la: eficiența guvernării; situația reală în care se află economia și finanțele țării; inventarul averii publice; execuția bugetară; activul și pasivul economiei sau modul cum sunt cheltuiți banii publici, fiind manipulați cu cifre aranjate și statistici care nu reflectă realitatea. De douăzecișișase de ani procesul transferului averii publice în general fraudulos -, în proprietea privată a unor privilegiați, clienți ai partidelor sau a unor corporații, se desfășoară netransparent și reprezintă adevăratul scop al celor ce se bat să acceadă la guvernare. Furtul sau însușirea frauduloasă a ceea ce a reprezentat proprietatea statului socialist (adică a muncii și sacrificiului unei generații, respectiv a însușirii resurselor aparținând întregului popor și a plusvalorii creată de acesta) este unicul scop a celor care acced la putere. Nimănui nu-i pasă (decât demagogic sau formal) de cetățean și de nevoile cetățeanului. Scopul, în bloc, este însușirea, prin orice mijloace, a resurselor naturale, a activelor industriale, a terenurilor aflate în proprietatea statului sau a fondurilor ce administrează averea publică, a banilor publici și controlul asupra serviciilor publice. Iar pentru atingerea scopului, adică însușirea frauduloasă a averii publice și furtul banilor publici, cei ce acced la putere ne vând constant minciuni ipocrite precum că urmăresc protecția și administrarea eficientă a averii publice și a banului public în interes public. Toți, în bloc, însă, profită de naivitatea și toleranța cetățenilor și-și continuă competiția jafului general care caracterizează societatea românească.

De douăzecișișase de ani ni se ascunde realitatea jafului generalizat al averii publice și banilor publici, la care este supusă România, la falimentarea și proasta administrare a țării de către cei care au ca unic scop jefuirea resurselor și ni se vinde paranormalul. Paranormalul că suntem pe drumul cel bun și că România progresează economic și ca nivel de trai. O iluzie cosmetizată să pară reală, ce ascunde crudul adevăr, respectiv că progresul economic și nivelul de trai (bunăstarea) au la bază împrumuturile externe și vânzarea a tot ceea ce se poate vinde, din averea publică, către mafia autohtonă sau internațională a corporațiilor, patronată de FMI. De douăzecișișase de ani ni se ascunde că trăim din împrumuturi externe, pe datorie, că economia și nivelul de trai au la bază împrumuturi și că, în fapt, România (în special statul) se află în faliment total și mai funcționează doar pentru că reușește (miraculos ?) rostogolirea datoriei publice, prin sistemul plății ratelor scadente, din alte împrumuturi. Ni se ascunde că avem o economie falimentară care nu produce și nici nu va putea produce, vreodată, atât cât este necesar pentru a rambursa împrumuturile contractate în cei douăzecișișase de ani de administrare a țării de către actuala clasă politică. Ni se ascunde că pentru a nu intra în faliment și a funcționa statul (adică instituțiile fundamentale), guvernanții împrumută, lunar, peste un miliard de euro, de pe piețele financiare și că statul nu are resurse și nici capacitatea de a manageria economia în vederea colectării resursele necesare rambursării împrumuturilor. Vindem minciuna creșterii economice formale, statistice, nematerializată în venituri publice, care să asigure resurse suficiente pentru rambursarea împrumuturilor. Iar paradoxul îl constituie faptul că deși PIB (calculat după o formulă abstractă, ce nu ține seama de realitatea concretă) crește și cheltuielile publice scad, datoria publică crește constant, iar guvernele apelează, pentru a rezolva criza economică și fiscală generalizată, nu la îmbunătățirea gradului de colectare a venituriloe ci la împrumuturi tot mai mari și mai dese de pe piețele financiare.  Avem o datorie publică externă (conform datelor furnizate de Banca Națională la sfârșitul lunii octombrie 2015) de peste nouăzeci de miliarde de euro (concret 90,525 miliarde euro, adică 56,9% din PIB   - nu 40% din PIB cum ne mint guvernanții, raportând doar datoria contractată nu și cea garantată de stat). Mică, în opinia guvernanților și analiștilor mercenari, plătiți de guverne, dacă ne comparăm cu țări precum SUA, Germania, Franța, Italia, etc. Chiar așa ? Nu contează, în nici un fel, eficiența economică, adică veniturile guvernamentale raportate la cheltuieli  ? Nu contează raportul dintre cheltuielile guvernamentale (în 2014 se ridicau la 34,9% din PIB) și nivelul veniturilor fiscale din PIB (în 2014 veniturile guvernamentale se ridicau la 33,5% din PIB), care arată exact eficiența administrării guvernamentale și randamentul economiei în raport cu celelalte țări din UE ? Nu contează soldul balanței externe în această ecuație, adică volumul exporturilor raportat la importuri ? Adică nu contează că, în 2014, veniturile guvernamentale, cele care asigură rambursarea împrumuturilor, se situau, la nivelul UE, la 46,8% din PIB iar în cazul Romaniei, veniturile guvernamentale se situau la 33,5% din PIB, adică cu 13,3% din PIB mai puțin, ceea ce înseamnă o diferență de 21,14 miliarde euro ? Știu ! O să spuneți că și în ma joritaea țărilor UE raportul dintre cheltuieli și venituri este deficitar (48,2%  - cheltuieli față de 45,2% - venituri din PIB) și că și ei, în aceste condiții, sunt falimentari. Oare ? Uităm că cei de la care împrumutăm, adică băncile comerciale, FMI, BM și alte instituții financiare își au sediile în țări precum SUA, Germania, Franța, Italia, Belgia, Olanda și nu în România și că operează cu capitalul corporațiilor ce-și au sediul în aceste state ? Că profiturile realizate de acești „cămătari" mondiali sunt impozitate în aceste țări și că reprezintă, în fapt, acumulările de capital ale acestor țări ? Că de fapt, companiile autohtone, din țările dezvoltate, sunt cele care împrumută, prin intermediul băncilor, guvernele țărilor de care aparțin ?

Suntem mințiți, de douăzecișișase de ani că prosperitatea economică (cel puțin a unei părți din populație) s-ar datora creșterii eonomice și a plusvalorii create în economie. Toți guvernanții ne-au mințit, în bloc, ascunzându-ne că, în fapt, prosperitatea a avut la bază vânzarea proprietății publice și împrumuturile externe contractate de guvernele ce-au administrat țara. Ni se ascunde faptul că în loc să investim banii obținuți din tranzacționarea averii publice și cei din împrumuturi, eficient,  guvernele i-au folosit pentru a ascunde realitatea, utilizînd banii atât pentru menținerea în funcțiune a unui aparat administrativ supradimensionat, clientelar, care a asigurat voturile pentru accederea și menținerea la putere cât și pentru a răsplăti clientela politică ce-a contribuit la ascensiunea la putere (Raportul Curţii de Conturi pentru perioada 2012 - 2014 arată că banii împrumutaţi de stat au fost folosiţi aproape în totalitate pentru finanțarea golurilor din buget, precum cele din sistemele de pensii şi de sănătate și pentru salarii la instituțiile publice). Ni se ascunde faptul că, raportând datoria publică la numărul populației, fiecarui român (copil, pensionar, elev, student) îi revine obligația de a achita o datorie de 4500 euro către cămătarii internaționali, datorie care, indiferent cum (prin impozite, taxe, confiscare sau naționalizare de proprietăți, sechestru și valorificare la licitație de bunuri), cetățeanul o va plăti, cu siguranță, chiar dacă n-a contractat-o și n-a fost de acord cu contractarea ei.

Dacă în țări precum SUA, Germania, Franța, Marea Britanie, Olanda, Danemarca, o datorie chiar de 80 - 90 % din PIB nu ridică nici o problemă și nu afectează direct cetățeanul, fiind sustenabilă de către economiile eficiente ale căror randamente asigură profituri suficiente pentru a susține datoria publică, o datorie de peste 50%, în România, într-o economie bazată, aproape exclusiv, pe exploatarea materiilor prime și a forței de muncă de către corporații cu sediile în afara țării, ridică probleme uriașe, pentru că nu este sustenabilă economic. Dacă guvernele ce au vândut averea publică (în defavoarea cetățeanului) și au contractat împrumuturi uriașe (fără acordul cetățeanului și fără un rerendum prin care să fie împuternicit), ar fi orientat capitalul către investiții rentabile, precum cele vizând exploatarea și prelucrarea materiilor prime (investiții în modernizarea, exploatarea petrolului și rafinarea; exploatarea și distribuția gazului și energiei electrice; modernizarea industriei cimentului, a prelucrării ferului, a exploatării și prelucrării metalelor feroase și neferoase sau lemnului, etc.) sau în infrastructură, care să asigure dezvoltarea economică, o datorie publică, de peste 50% din PIB ar fi fost sustenabilă, pentru că investițiile în domenii strategice, precum exploatarea și prelucrarea petrolului, feroaselor și neferoaselor, lemnului, ar fi asigurat suficiente venituri bugetare (impozit pe profit, pe salarii sau TVA) pentru ca cetățeanul să nu suporte povoara datoriei externe.

Dincolo însă de modul pervers, mincinos, ipocrit și fraudulos în care a fost administrată țara în ultimii douăzecișișase de ani, cea mai mare minciună, pe care ne-au vândut-o guvernanții și clasa politică o constituie așa zisa eficientizare a activității de colectare a veniturilor fiscale și a activității administrației publice prin reorganizare a administrației publice în folosul cetățeanului. In realitate, în spatele demagogiei eficientizării, prin reorganizare sau inființare și desființare de instituții, clasa politică și mafia care controlează puterea în România, au realizat, ceea ce numai dictaturile au putut realiza: disoluția totală a autorității publice. Astăzi, doar formal România mai are instituții publice care reprezintă autoritatea publică. Toate instituțiile fundamentale ale statului, începând de la Curtea Constituțională, Curtea de Conturi, ministere, autorități publice centrale și până la cele reprezentând administrația publică locală, au fost subordonate mafiei politice (prin numiri arbitrare, examene trucate sau trafic de influență), modelate în spiritul realizării scopului celor ce dețin puterea și sunt controlate, total, de către cei ce au pus în practică și exploatează, în continuare, sistemul care permite jaful averii publice și al banilor publici în România. Iar paradoxul, care certifică generalizarea hoției proprietății publice și banului public, îl constituie faptul că raportul dintre cei prinși că devalizează patrimoniul public sau banii publici și frecvența cazurilor de devalizare a banilor publici ori furtul din banii publici, este net în „favoarea" celor ce comit furturi din patrimoniul public și banii publici.

Minciuna publică, prin care, ani de zile, reorganizările administrative, în pofida rezultatelor catastrofale (în general, reorganizările au însemnat experiențe de genul înlocuirii chirurgului cu mecanicul auto și invers), au fost prezentate ca și soluții ale eficientizării activității sau creșterii eficienței colectării veniturilor publice, n-a făcut altceva decât să consolideze un stat mafiot, real, care funcționează paralel cu cel formal, scriptic, reprezentat de instituțiile publice, ce și-au pierdut autoritatea publică în favoarea mafiei politice. Adică s-a oficilizat sistemul „pe sub pult", care funcționează sigur în comparație cu sistemul „oficial". Minciuna publică prin care reorganizarea administrativă a fost prezentată ca și o soluție, când adevarata soluție ar fi fost instituirea unor standarde de performanță profesionale, care ar fi eliminat mediocritatea, a distrus, iremediabil, toată autoritatea publică, transformând instituțiile publice în instrumente ale mafiei ce guvernează țara și în oaze pentru clientela politică sau privată.

Patruzecișicinci de ani de „struțocămila" mediocrității, născută din melanjul tembelismului socialisto-comunist, au generat individul mediocru ce performează formal și susbtituie valoarea și care s-a multiplicat sufocând societatea. Astfel, la cei patruzecișicinci de ani de dictatură a mediocrității mai putem adăuga încă douăzecișișase, pentru că de douăzecișișase de ani soluția de avarie a guvernanților pentru a eficientiza activitatea administrației publice, respectiv schimbarea raportului dintre colectarea veniturilor și împrumuturile externe, o constituie reorganizarea, desființarea sau înființarea instituțiilor publice, tipic socialisto-comuniste și nu profesionalizarea sau eficientizarea activității acestora prin instituirea unor standarde profesionale care selectează funcționarii. Asta ca o consecință a faptului că mediocritatea face alergie la standarde de performanță, iar sistemul clientelar din România, care funcționează la toate nivelele, nu ar face fața standardelor de performanță, în acest caz primii eliminați fiind clientela politică.

Am spus-o și continui s-o repet, că fără fonduri nimeni nu poate realiza performanță. Iar indicatorul de performanță al activității unei instituții reprezentative, precum ANAF, care caracterizează inclusiv eficiența unei guvernări și reprezintă performanțele acesteia, este gradul de colectare a veniturilor bugetare, raportate la PIB. Iar dintre veniturile fiscale bugetare, având în vederea ponderea ce-o reprezintă în total venituri fiscale bugetare, TVA este, de departe, cea mai importantă sursă bugetară din categoria veniturilor fiscale. Astfel, din total venituri bugetare fiscale (18,1% din PIB la sfârșitul lunii noiembrie 2015), 41,43 % este reprezentat de TVA (care reprezintă și 7,5% din PIB). Iar TVA, împreună cu accizele, reprezintă peste 60,2 % din total venituri fiscale. Deci, în portofoliul ANAF, pe lângă impozitul pe profit, salarii, venit și cîștiguri de capital (care, însumate, reprezintă 5,5 % din PIB),  colectarea TVA și a accizelor reprezintă sursa principală a constituirii veniturilor fiscale și, în aceste condiții, dată fiind ponderea în PIB, ar trebui să constituie unul din criteriile fundamentale de analiză a activității ANAF, a performanței și a eficienței managementului instituției. Din păcate, deși cam tot la doi ani, în funcție de „comenzile" mafiei TVA, „reproiectăm" ANAF, raportat la standardele UE, România, în loc să performeze în urma reorganizărilor, continuă să se afle pe ultimul loc în UE în ceea ce privește colectarea TVA (România înregistrează, între estimat și colectat, un decalaj de 44%, faţă de media europeană de 16%, reuşind, în medie, să colecteze doar 56% din taxa pe valoarea adăugată datorată efectiv la buget). Or, când la principala sursă fiscală, ce alimentează bugetul public se înregistrează un astfel de decalaj uriaș fată de UE și când, în urma reorganizării ANAF, în loc ca gradul de colectare al TVA să crească, scade (TVA încasată, la nivelul lunii noiembrie 2015, a reprezentat 7,5% din PIB, comparativ cu 7,6 % din PIB în noiembrie 2013 - anul și luna în care s-a făcut reorganizarea ANAF și cu 7,7 % în luna noiembrie 2011 - un alt an în care s-a procedat la reorganizarea ANAF), chiar nimeni nu sesizează (nici măcar mass-media) că avem o problemă gravă de management al colectării taxelor,  numită incapacitate premeditată de colectare a TVA și aceasta pentru că nu vrem să renunțăm, cu riscul de a falimenta întreaga economie, la mecanismul mafiot de colectare al TVA și, în loc să modificăm mecanismul de colectare al TVA și să profesionalizăm aparatul ANAF, insistităm cu varianta și soluția stupidă a reorganizării ? Chiar ne facem că suntem proști și nu observăm că de fiecare dată când a fost reorganizată ANAF (exemplu: 2011, 2013), justificându-se reorganizarea prin necesitatea creșterii gradului de colectare al taxelor și reducerea evaziunii, rezultatul a fost, oficial, exact opus scopului declarat ? Adică a scăzut volumul încasărilor, raportate la PIB și a crecut nivelul evaziunii fiscale ?  Așa s-a întâmplat și în 2011 în 2013 și în 2015. Dacă se raportează, ca procent din PIB, nivelul colectării TVA din 2015 la 2011 și 2013, evident că există un regres de 1 și 2% din PIB. Or, când performanța și eficiența activității ANAF, logic și concret, este exprimată prin gradul de colectare al veniturilor fiscale raportate la PIB ori la nivelul celor realizate în UE, iar TVA este taxa „fanion" ce reprezintă ponderea principală în total venituri fiscale, cum se poate ca ANAF și șeful ANAF, (al cărui activitate, în ceea ce privește colectarea TVA, raportată la 2011, este clar o catastrofă), să fie apreciați și, în consecință, șeful ANAF este păstrat în funcție ca un specialist ce a performat ? Asta înseamnă performanță ? Colectarea TVA sub nivelul anului 2011 și 2013 și creșterea volumului evaziunii fiscale după ce a fost reorganizat ANAF și au fost majorate semnificativ cheltuielile ? Să fii pe ultimul loc în UE, majorând decalajul anterior, în ce privește colectare a TVA, reprezintă o performanță ce recomandă menținerea în funcție a șefului ANAF ? Nu e, mai degrabă, o dovadă clară a clientelismului politic, a influenței mafiei TVA asupra guvernului, a faptului că reorganizările de instituții sunt procedee de tip mafiot prin care instituțiile sunt, în fapt, transformate în instrumente ale crimei organizate sau o dovadă a faptului că guvernele sunt la cheremul mafiei ? Cum poate explica, logic, primul-ministru, menținerea, în continuare, în funcție a șefului ANAF,  care, deși a triplat numărul de personal, în cadrul Direcției Generale Antifraudă din ANAF și a crescut de peste zece ori cheltuielile de funcționare a acestei instituții, în coparație cu cele ale Gărzii Financiare (achiziții de autovehicule, deplasări uriașe de sute de kilometrii, prin două-trei județe, ale inspectorilor, fără justificare; staționarea în vămi a zeci de inspectori și plata cazării acestora, cu milioane de lei, fără nici o eficiență, etc.), a colectat TVA, în 2015, mai puțin decât în 2011 sau 2013, raportată la PIB ? N-ar trebui ca aceste (contra) „performanțe", respectiv venituri mai mici și cheltuieli mai mari, rezultate în urma unei reorganizari politice, să fie subiect de analiză pentru Guvernul Cioloș ? N-ar fi logic ca după astfel de „reorganizari", anual, să se facă și un bilanț a ceea ce s-a realizat în urma unor astfel de implementări ale unor mofturi de tip mafiot ? Chiar își poate permite un stat falimentar, precum România, să facă astfel de experiențe pontisto-chițoiene-diaconisciene, fără ca nimeni să nu răspundă pentru aceste mega-eșecuri programate ? 

Sau, tipic precedentelor guverne, speculând toleranța și naivitatea contribuabilului credul, deși știe exact că nivelul colectării taxelor, sub „bagheta" lui Gelu Ștefan Diaconu la ANAF, a scăzut considerabil față de anii precedenți, raportată la PIB și, în special, raportate la nivelul înregistrat în UE și Guvernul Cioloș va adopta varianta minciunii, minimalizând catastrofa managerierii ANAF, generată de către mafia ce se află în spatele acestei instituții și care jefuiește bugetul public ? Va continua să împingă falimentul oficial al statului, adoptând soluția de avarie, adică împrumutând lunar peste un miliard de euro, de pe piețele de capital, pentru a susține camarila politică și indivizi „performanți" precum Gelu Ștefan Diaconu, care sunt (conștienți sau inconștienți) protectorii mafiei TVA, în funcții, adăugând la povoara prezentă pe „umerii" cetățeanului, încă câteva miliarde de euro, până când acest guvern își va sfârși mandatul ? Oare de câtă, minciună camuflată în statistici și raportări stupide, vom mai avea parte până când va exploda „mămaliga" creșterii economice, ca justificare a prosperității (în special a clientelei politice) și până când cetățeanul va înțelege că suntem mințiți de cei care ar trebui să adinistreze eficient averea și fondurile publice și să-și justifice performanța guvernării prin administrarea corectă și în interesul cetățeanului a averii publice; prin gradul ridicat de colectare a veniturilor publice și prin eficiența administrării banului public și nu prin împrumuturi de pe piețele de capital ? Câtă minciună ni se va mai servi până când România va intra în incapacitate de plată, din cauza imposibilității de a se mai îprumuta, depășind punctul critic și, în sfârșit, naivul cetățean va realiza că trăim pe datorie (făcută de guverne) și consumăm mai mult decât producem, în timp ce mafia protejată de guverne jefuiește, în continuare, averea publică și bugetul public ?

Și atunci nu este explicabil că un zevzec în ale fiscalității (de profesie jurist), campion în ale driblării fiscalității, vrea să impoziteze oamenii străzii pentru a aduna cât mai mulți bani la buget pentru clientela șpolitică ? Păi, cu un guvern care n-are curajul să se atingă de mafia TVA; de redevențele OMV; de profiturile Schweighofer; de mafia din marile retailuri comerciale (ce-și externalizează profiturile prin contracte de prestări servicii fictive); de mafia chineză din Portul Constanța; de mafiile arabe ce controlează comerțul din domeniul legumelor, fructelor, cărnii, cerealelor, animalelor; de mafiile din sănătate ce-au falimentat sistemul sanitar; de mafiile din lucrările publice ce-au devalizat bugetul public cu miliarde de euro, etc. și premiază contraperformanța ANAF în colectarea TVA, la ce ne mai putem aștepta ? De unde să plătească cele ratele scadente celor 90 de miliarde de euro împrumutate, dacă de mafia TVA sau din alte domenii Guvernul Cioloș nu se poate atinge fără a supăra partidele ce-l susțin ? Cumva din cele peste șapte miliarde de euro sustrase de mafie din colectarea TVA ? Din redevența pe care OMV nici nu se gândește s-o plătească la statul român ? Din datoria Rompetrol făcută cadou de Ponta kazahilor ? (unde cred că se va muta, în curând !?) ? Din hoțiile lui Voiculescu, Fenechiu (mentorul lui Gelu Ștefan Diaconu), Copos, Năstase, Dan Ioan Popescu, Mureșan, Remeș, Pantiș și mulții alții de acest gen, pe care Gelu Diaconu se face că nu-i poate executa silit ? Nu e mai simplu să mai introducem o taxă din care să plătim ratele și dobânzile împrumuturilor ? Cei mulți sunt disciplinați, toleranți și înghit orice. Unii precum Voiculescu, Fenechiu, Copos, Năstase, conduc România și din pușcării, nu-i așa ?

 

 

 

 

 

EDITORIAL

„Hexi Pharma” nu e un caz ci un fenomen ce caracterizează România

„Hexi Pharma” nu e un caz ci un fenomen ce caracterizează România

Ce se întâmplă azi în România nu sunt accidente și nici întâmplări banale. Este efectul disoluției autorității publice, prin politizarea și, implicit, mediocrizarea profesională a administrației publice. O administrație infestată de sistemul clientelar, servil, controlată politic până la cel mai m ...

ziare

STIRI RECENTE

FACEBOOK

ARHIVA

NEWSLETTER

Introduceti emailul dvs. mai jos pentru a primi ultimele stiri de pe site-ul Ziarulatac.ro

A.B.A. ACCOUNTING
00:24