MOLDOVA ÎN GEOPOLITICA SUD-ESTULUI EUROPEAN LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XVIII-LEA. RELAŢIILE MOLDO-RUSE ŞI PRIETENIA DINTRE DIMITRIE CANTEMIR ŞI PETRU CEL MARE (VI)

Gl.bg(r) MIHAIL ŢĂPÂRLEA, vicepreședinte al Asociației Europene "Dimitrie Cantemir"

Stănileşti, iulie 1711

După ce, la începutul anului 1771, Imperiul Otoman şi Rusia şi-au declarat, reciproc, război, la 27 mai 1711, feldmaresalul Şeremetev a trimis, de la Soroca, o proclamaţie adresată locuitorilor Moldovei, prin care le cerea să se înroleze în armata rusă, urmând sa primească solda, în funcţie de grad.

Otomanii au aflat de tratatul ruso-moldovean, şi l-au considerat pe Cantemir "trădător", urmând ca acesta să fie pedepsit, cât mai curând. În aceste condiţii, situaţia domnitorului şi a ţării era foarte dificilă. Prin urmare, la 30 mai, Cantemir a trimis o scrisoare prin care cerea sprijin iteratu rus. În sprijinul domnitorului, a fost trimis un "detasament de 3 000 de oameni", iar lui Cantemir i-au fost oferite "10 000 de ruble". Banii erau necesari pentru recrutarea de iteratur, deoarece Moldova nu dispunea de o armată bine închegată, permanentă şi profesionistă. Conform obilgaţiilor ce îi reveneau în baza Tratatului de la Luţk, Cantemir trebuia să se alăture cu armata sa trupelor ruseşti cu o oaste de 10.000 de oameni şi să pregătească alimente şi furaje pentru aliaţi. În acest scop, a lansat, la 1 iunie, o proclamaţie prin care se cerea supusilor săi să se "...prezinte, în numar cât mai mare, la oaste pâna la data de 15 iunie".

Declaraţia continua cu o ameninţare la adresa celor ce nu s-ar fi supus poruncilor domnitorului:"Dacă, de acum înainte, cineva ar voi să fie de partea otomanilor, făţis ori în taină, acela va fi afurisit, blestemat, izgonit ca Iuda, iar averile lui i se vor confisca şi ca pedeapsă să i se taie capul"¹⁵

În Proclamaţie, Dimitire Cantemir a justificat acţiunea de felonie ce sfida Înalta Poartă cu argumente istorice. Acţiunea constituia o împotrivire la abuzurile facute de Poartă, otomanii fiind apreciaţi "pagânul cel nevrednic şi călcător de juramânt". Domnitorul Moldovei a numit 17 polcovnici, plătiţi cu câte 100 de ruble pe lună şi 117 rotmiştri(ofiţeri de cavalerie, nn), plătiţi cu câte 30 de ruble pe lună¹⁶.

La puţin timp, domnitorul moldovean şi-a dat seama că trupele otomane vor ajunge la Dunare înaintea celor moldo-ruse, fapt ce nu permitea oprirea acestora la marele fluviu şi interzicerea pătrunderii lor în Moldova. Deândată, l-a informat cu privire la acest lucru pe feldmaresalul Boris Şeremetev, comandantul forţelor ruse. Acesta nu a reacţionat prompt şi, drept urmare, armata otomană a ajuns la Isaccea, la 16 iunie 1711. Aici a staţionat timp de două săptămâni. Comandantul otomanilor a fost marele vizir Baltaci Mehmed paşa.

Pe o bună parte a teritoriului, au fost au fost raspândite manifeste prin care populaţia era îndemnată să asigure aprovizionarea armatei ruse cu alimente şi furaje. Generalii ruşi au contat pe proviziile turceşti, ce se găseau în depozite sau, chiar, în mânăstiri. Dar proviziile trupelor otomane, pentru a nu cădea în mâinile adversarilor, au fost concentrate la Urlaţi, în Valahia. În scopul capturării proviziilor adversarilor, corpul expediţionar rus a pornit, în marş forţat, spre Brăila, garnizoană în care trupele turceşti se cifrau la 3.000 de soldaţi şi aveau mari cantităţi de alimente. Având 7 ziduri de apărare, şi fiind bine apărată de forţele militare dislocate în ea, cetatea nu a putut fi ocupată. Armată rusă, estimată la numai 30.000 de oameni, în frunte cu feldmareşalul Boris Şeremetiev, a trecut Nistrul, pe la Soroca în luna mai 1711.

Dimitrie Cantemir a reuşit să strângă, până la inceputul lunii iulie, un număr de oşteni mai mic decât cel preconizat. Astfel, efectivele grupării de forţe ruso-moldoveneaşti erau de 38.246 de oameni, în timp ce oastea turcă îngloba 119.600 de militari, fără a mai adauga pe tătari şi oastea suedeză, care le-au venit în sprijin. Otomanii mai aveau la dispoziţie 120 de corăbii echipate de luptă "şi alte vase maritime mici în Marea Neagră"¹⁷

Trupele tătare nu făceau parte din gruparea principlă de forţe, deci nu aveau misiunea de a participa la asediul taberei ruseşti. Rolul lor era acela de a efectua incursiuni în zonele centrale şi nordice ale Moldovei, în scopul împiedicării aprovizionării acestora cu alimente, furaje, arme şi muniţii.

Obiectivele strategice ale Rusiei în acest pentru acest rezboi erau, pe de o parte, "obţinerea unei poziţii avantajoase pe ţărmul Marii Negre, iar pe de altă parte, eliberarea popoarelor creştine din Balcani, aflate sub dominaţia Porţii"¹⁸.

Planul de acţiune al armatei ruse prevedea, ca bătălia să se desfăşoare în două etape distincte. Într-o prima fază, armata comandată de Şeremetev trebuia sa patrundă în Moldova, să ajungă la Dunare şi să împiedice, astfel, trecerea trupelor otomane peste fluviu. În cea de-a doua etapă, ofensiva trebuia continuată peste Dunare, prin Dobrogea spre Istanbul.

Armata rusă s-a pus în mişcare, cu mare întârziere tot, în luna aprilie a anului 1711, pe direcţia Kiev-Soroca - Iaşi. Ca urmare, forţele tuseşti nu au reuşit să ajungă la Dunăre pentru a opri trupele turceşti să pătrundă în Moldova. Gruparea principală de forţe se afla sub comanda directa a ţarului. Avangarda era constitută dintr-un detaşament de cavalerie, comandat de feldmaresalul Şeremetev¹⁹.

La sugestia suedezilor, care cunoşteau foarte bine felul de a lupta al armatei ruse, armata otomană a efectuat o temeinică pregătire, fiind dotată cu, aproximativ, 400 tunuri, iar efectivele ei se cifrau la 120.000 de oameni. De asemenea, otomanii au echipat "120 de corabii de luptă şi alte vase maritime mici în Marea Neagra"²⁰. Astfel, armata otomană a plecat din Constantinopol la 9 aprilie 1711-dată la care tratatul moldo-rus nici măcar nu era încheiat-, urmând ca, dupa o lună, să se realizeze joncţiunea cu trupele aflate la Bender sub comanda lui Carol XII. Principalul corp de armată otoman, plecat din Constantinopol, a parcurs traseul Edirne - Karnobat - Aitos - Provadia -Medgidia - Babadag - Isaccea - Kartal - Kahul - Stănileşti15. Raportul de forţe era de 1 la 3 în favoarea turcilor. Cu toate aceştea, comandanţii otomani erau îngrijoraţi în ceea ce priveşte soarta războiului: "dacă oastea islamică nu va fi victorioasă şi învingătoare, iar duşmanii vor birui, atunci va fi primejdie, chiar şi pentru oraşul Istanbul"²¹.

Îngrijorarea era fitească, fiind generată de iteratu care o inspira armată rusă otomanilor, dupa bătalia de la Poltava. Bătălia a avut la Stănileşti. În primele confruntări, otomanii au suferit pierderi iterature. În seara zilei de 19 iulie, armata rusă şi-a consolidate poziţiile defensive, dar a fost încercută de către trupele adverse. Pe data de 20 iulie 1711, "s-a dat o luptă atât de cumplită încât nu are asemănare".

Otomanii nu au reuşit, însă, să cucerească tabara rusă, dar şi-au menţinut poziţiile. La 21 iulie, ruşii au lansat, fără iterat, mai multe contraatacuri, încercând să scape din încercuire: "La ivirea zorilor, trăgând din armele ce le aveau în maini, ruşii au ieşit din tabăra lor şi au pornit la atac asupra gaziilor musulmane"²². Acţiunea nu a reuşit, iar soldaţii şi-au epuizat muniţia. "Vazând ca tunurile şi puştile lor nu mai pot trage, ghiaurii(ruşii n.n) se băteau cu vitejii gazii numai cu sabia"²³.

Ulterior, au folosit săbiile şi procedeul "luptei corp la corp". Analizând situaţia dezastruoasă a armatei ruse, cele două consilii de război, conduse de Petru I, au hotărânt să ceră pace adversarilor, iar, în situaţia în care solicitarea nu era acceptată, să se încerce, încă o dată, ieşirea din încercuire. Spre deosebire de marele vizir, hanul tătar şi itera suedez, Carol XII, nu doreau încheierea păcii. Astfel, hanul era de parere că "acest ghiaur foloseste multe şiretenii si viclenii"²⁴. Pacea a fost acceptată.

^15-17 Ibidem

¹⁹ Constantin Serban, Jurnalul feldmaresalului B.P. Seremetev despre iteratu de la Prut (1711), în "Relaţii româno-ruse în trecut", Bucureşti, Academia Republicii Populare Române, 1957, p. 6.

²⁰ Adrian Tertecel, Anexele "Jurnalului" lui Ahmed bin Mahmud privind iteratu de la Prut (1711), în "Studii si materiale de istorie medie", XII, 1994, p. 203.

²¹Ibidem

²² Adrian Tertecel, op. cit., p. 97-98

²³ Constantin Serban, op. cit., p. 9-12

²⁴ Ion Focşeneanu, op. cit., p. 35