Moșia Nana versus Moșia Ghica – Feudalizarea și federalizarea României

Prosperitatea, ieri, azi şi mâine a fost, este şi va fi condiţionată, direct, de accesul la resurse şi de valorificarea eficientă şi superioară a acestora, înglobând plusvaloarea ce asigură profit şi bogăţie. Iar resursele, de regulă, sunt cele naturale, precum pământul fertil, apa, minereurile din subsol, pădurile, petrolul, gazele etc., bogăţii care, la rândul lor, administrate eficient, corect şi transparent, pot asigura o situaţie materială generatoare de siguranţă unei naţiuni ori a celor care le deţin.

Revoluţia şi propaganda proletaro-egalitaristă de tip comunist, aşa cum s-a derulat, n-a fost altceva decât o metodă perversă de a accede la resurse, respectiv de a deposeda proprietarul de drept de bunurile deţinute şi, în special, de dreptul de a fi proprietar al resurselor naturale, pe care, din proprietate privată, comuniştii le-au înglobat într-o formă nouă de proprietate, inventând un nou concept de proprietate publică, prin îngrădirea accesului persoanelor fizice la unele genuri de proprietate, precum pământul, pădurile, bogăţiile solului şi subsolului, mijloacele de producţie, animalele, comerţul, prestările de servicii, educaţia, medicina, cercetarea etc. Ideologia comunistă, bazată pe concepte precum echitate socială, egalitate sau acte reparatorii ce-l vizau pe proletarul exploatat, chiar dacă s-au dovedit a fi concepte utopice şi demagogice - eliminând din calcul conştiinţa şi capacitatea umană, factori de/generator în orice conjunctură -, a avut ca efect, centralizarea şi acumularea, într-o uriaşă gestiune, a unor averi colosale, administrate de o minoritate selectată pe criterii politice, subiective sub aspectul scopului urmărit şi, mai ales, a competențelor.

Astfel a apărut monstruosul partid stat, adversar şi alergic la tot ce însemna concurenţă şi pluralism politic, care a impus vulgarul, impostura, diletantismul şi ipocrizia în dauna adevăratelor valori umane, morale şi profesionale, eliminând din peisajul economic mediul concurenţial real, unde doar valoarea şi efectele ei contează când este vorba de progres. În lipsa concurenţei şi a opoziţiei, partidul stat a administrat discreţionar toată averea concentrată într-o unică şi uriaşa gestiune. Cum însă degeaba ai capital dacă n-ai şi valoare, deşi administrau o proprietate uriaşă şi deţineau resurse inestimabile, exact ce a eliminat concurenta, a fost cauza dezastrului economic.

Când componente definitorii ale progresului, precum productivitatea, randamentul, eficiența şi calitatea prelucrării materiilor prime, crearea unor tehnologii performante pentru exploatarea şi valorificarea superioară a materiilor prime, viabile doar în mediul concurenţial, erau utilizate doar demagogic şi propagandistic, în fapt acestea plafonându-se la nivelul mediocrităţii decizionale, ce neagă realitatea, era evident că progresul, ca şi teoria, era doar o himeră.

În timp, demagogia, diletantismul şi lipsa de performanţă au eliminat România din circuitul ţărilor performanţe în valorificarea materiilor prime şi a aruncat-o în afara pieţei concurenţiale, produsele şi serviciile româneşti, ce presupuneau valorificarea superioară a materiilor prime, fiind departe de a concura cu cele similare, produse în ţările dezvoltate, unde piaţa liberă şi concurența au făcut legea. Iar nivelul de trai al populaţiei a fost direct proporţional cu nivelul real de dezvoltare.

Revoluţia din 1989, care a consfinţit falimentul comunismului ca mod de organizare a societăţii şi a demonstrat că în lipsa concurenţei şi a pieţei libere, nici economia, nici progresul bazat pe exploatarea capacităţii umane, nu funcţionează, a găsit România într-o postură tragică, obligată să constate că acumulările comuniste, cu câteva excepţii - pe care le putem cataloga ca fiind accidente -, se rezumă, în fapt, la centralizarea resurselor materiale. Industria, serviciile, învăţământul, cercetarea şi celelalte componente de bază ale economiei erau, în fapt, într-un stadiu avansat de uzură fizică şi morală, incapabile să-şi mai revină.

Un faliment general, care situa țara cu vreo cinzeci de ani în urma Europei de Vest. Cu mici excepţii, aproape tot ceea ce mai producea România, de la servicii până la bunuri de larg consum, în comparaţie cu similarele de pe piaţa internaţională, era rebut sau de proastă calitate. În această conjunctură, vrând-nevrând, incapabilă sau neinteresată în a reorganiza şi surmonta handicapul tehnologic - cum au făcut, de exemplu, Cehia, Polonia sau Slovenia -, România a devenit, din nefericire şi datorită clasei politice care a continuat să gândească tot în stilul comunist, după 1989, nu un producător de bunuri şi servicii de calitate ci un furnizor clasic de materii prime - ca şi ţările bananiere sau fostele colonii -, singurele rămase competitive pe piaţa concurenţei.

În aceste condiţii, oportuniştii - o specie nemuritoare, transciclică, transideologică, transpartinică, transhumantă, omniprezentă şi omnicompetentă, fără caracter, fără morală, fără conştiinţă, materialistă până la absurd, indiferent de modul de organizare al societăţii -, acţionând precum vulturii în cazul unui stârv -, au speculat la maxim faptul că România era un depozit uriaş de materii prime, active industriale, terenuri şi păduri şi, sub masca restituirilor şi a împărţirii de drept a averii publice, "moşind" legi care numai drepte nu s-au numit, s-au orientat rapid în noua piaţă şi, evitând domeniul serviciilor sau al producţiei - unde şansele reuşitei, ce presupunea competență, capital, productivitate, rentabilitate şi eficiență, erau minime şi presupuneau investiţii, eforturi dar şi riscuri pe măsură -, s-au năpustit asupra celui mai rentabil sector posibil, cel al materiilor prime, respectiv terenurile agricole, pădurile, activele şi, în primul rând, au monopolizat tot ceea ce ţinea de alocaţiile bugetare.

Ce economie de piaţă! Ce concurenţă! Când averea publică, aşa cum au decis guvernele şi parlamentele, era, în fapt, a tuturor, dar în drept a nimănui, normal că şmecherii oportunişti, inventând moşteniri, achiziţii de acţiuni, devaluări, licitaţii trucate, cumpărări de acţiuni, etc. şi-au tras partea leului, devenind mari latifundiari şi proprietari, peste noapte, a unor averi care, logic, nu aveau cum să le aparţină, decât numai în condiţii dubioase.

Marile averi în România nu s-au făcut prin competență, muncă, producţie, servicii de calitate, productivitate, randament, eficiență şi calitate, ci prin acapararea şi tranzacţionarea averii publice şi a resurselor naturale.

Că a fost vorba de rafinării - precum "Petromidia", "Rafo", "Steaua Română", "Astra", "Petrotel", "Petrolsub" -, terenuri pentru construcţii, active şi obiective economice - clădiri industriale, staţiuni de cercetare - , terenuri agricole aparţinând fostelor IAS, CAP sau persoanelor fizice proprietari de drept, păduri, baze sportive, şcoli, clădiri publice sau de patrimoniu, tot ce s-a putut acapara şi tranzacţiona ca teren sau clădire, în funcţie de cererea pieţei, totul a ajuns în proprietatea oportuniştilor şi a devenit de vânzare. De-a valma, politruci de carieră, combinatori şi comisionari, notari, poliţişti, procurori, judecători, au constituit grupuri de crimă organizată profesionalizate în depistarea "obiectivelor", obţinerea lor prin metoda "restitutio în integrum" sau prin aşa zisele "privatizări strategice".

Prin falsuri sau cu documente reale, jumătate din pădurile României, înainte de emiterea titlurilor de proprietate, cu "binecuvântarea "Romsilva" - angrenată şi ea, desigur, în această mega-defrișare naţională -, şi cu concursul sau indiferenţa instituţiilor statului, au fost acaparate de întreprinzători gen "Drujba lui Dumnezeu" din Covasna, rase şi comercializate sub formă de materie primă brută către ţările din vestul Europei, precum Ungaria, Austria, Germania, Italia, Grecia.

Prin metode similare, licitaţii trucate şi achiziţii de acţiuni subevaluate, majoritatea fostelor întreprinderi socialiste au ajuns în proprietatea unor grupuri de crimă organizată care le-au valorificat, în primul rând, ca şi terenuri. În această frenezie bolnavă a privatizărilor, împroprietăririlor şi vânzărilor, unui Cataramă şi altora de aceeaşi factură - mult prea puţini însă ca să conteze -, care au reuşit să supravieţuiască încăpăţânându-se să producă mobilă şi alte bunuri pe o piaţă în care legea junglei dictează şi unde frauda este singură "afacere" care aduce profit, nimeni nu-i recunoaşte meritele şi competenţa.

Într-o societate normală, unor astfel de "nonconformişti" în viziunea unei societăţi bolnave ar fi trebuit să li se ridice statui şi să li se ofere funcţii de manageri la cele mai importante instituţii ale statului pentru că au reuşit aproape imposibilul într-o lume în care specula imobiliară a devenit garantul profitului.

Însă, aşa cum remarca orice cetăţean de bun simţ, nu genul acesta de investitori care au dovedit că sunt competenţi şi eficienţi, sunt apreciaţi şi au parte de "recunoaştere" publică, ci hoţii, cei care după ce au defrişat pădurile şi le-au vândut pe milioane de euro, au cumpărat aşa zisele "drepturi litigioase" la preţuri de nimic şi au "moştenit" suprafeţe uriaşe de teren sau au privatizat "strategic" şi au vândut activele statului, falimentând orice activitate în România.

Aceştia sunt modelele de succes în România care fac legea. Cu banii acumulaţi din vânzarea averii publice, trecută fraudulos în proprietate privată, au înfiinţat trusturi media, au manipulat, au traficat influenţă, au mituit, au "selectat" şi creat clasa politică, au cumpărat posturi publice de parlamentari, în administraţie, în guvern, sfidând logica democraţiei, progresului şi legile economiei de piaţă.

În această mega-brambureală post-proletară, în care ne zbatem de aproape un sfert de secol (timp în care unii, precum Japonia sau Germania au demonstrat că pasărea Phoenix nu este un mit. Ce era Germania în 1945 şi ce era în 1970?) cazurile "Nana" şi "Ghica" nu sunt nici accidente nici exemple unicat. Sunt radiografia a ceea ce s-a petrecut în România, precedentele, şi modul absolut abject şi imoral în care au parvenit oportuniştii pseudo-capitalismului de tip dâmboviţean, născut din încuscrirea produselor comunismului cu imoralitatea rateurilor capitalismului. Dacă "Nana", aparent, este un exemplu în ceea ce priveşte iniţiativa şi oportunităţile capitalismului, care încurajează investiţiile şi asigură capital şi profit proiectelor viabile (achiziţia s-a efectuat cu bani din bancă), ceea ce se regăseşte în spatele "proiectului" este apogeul mizeriei postcomuniste.

Modul cum a fost comasata "moşia Nana", analizată caz cu caz, în care "restitutio" a fost determinată de falsuri, minciună, subevaluare, înşelăciune, abuz de putere, trafic de influenţă, şantaj, specularea naivităţii, toate făptuite de grupări de crimă organizată, în care viorile principale au fost funcţionarii publici (primari, viceprimari, consilieri, comisiile de fond funciar, instanțe, parchete, funcţionari ADS etc.) este un "modus operandi" generalizat la nivelul tuturor satelor, comunelor şi oraşelor în România.

Aproapele toate marile "ferme" ale României, ce depăşesc 500 ha., comasate din suprafeţe mai mici, au fost "realizate" prin metode similare "Nana", caz în care, pe bună dreptate, tratamentul la care este supusă "moşia Nana" este unul aparent discriminatoriu, dacă nu este urmat şi de analiza modului cum au fost constituite şi alte "proprietăţi" din România, precum cele rezultate din privatizarea IAS-urilor, SMA-urilor, staţiunilor de cercetare şi, mai ales, cele rezultate din dezmembrarea sau exploatarea ADS, unde "profesori", gen Sârbu, excelează.

În contrast, moşia "Ghica", cu a sa "vedetă" Hrebenciuc, aşa cum este prezentată de mass-media, trunchiat, oferindu-se publicului doar ceea ce "trebuie" oferit, pare o escrocherie în afara oricăror reguli, chiar dacă se înscrie într-un mod tipic de "privatizare" a averii publice. Astfel, aparent, între modul de obţinere al "moşiei Nana" şi cel al moşiei "Ghica" este o mare diferenţă, "Nana" fiind obţinută cu credit bancar iar "Ghica" urmând a fi obţinută, în totalitate, prin mijloace frauduloase.

O analiză pertinentă însă, în care să fie "instrumentate" toate marile privatizări de păduri din România, de peste 500 ha., arată că, ca şi în cazul "Nana", reconstituirile dreptului de proprietate, exploatările şi vânzările de masă lemnoasă, în cea mai mare parte, conţin mari şi grave vicii legislative şi de procedură, falsuri, declaraţii mincinoase, înşelăciune, abuz în serviciu, trafic de influenţă, exploatarea naivităţii, restituirile înscriindu-se în modelul original, dâmboviţean, aproape fără excepţie, de împărţire fără reguli a averii publice.

Moşia "Ghica", ca şi în cazul altor "moşii" nu poate fi contestată că a existat. Desigur, există şi moştenitori reali şi, poate, chiar cei care au solicitat restituirea, au un oarecare drept de moştenire. Spre deosebire de "Nana" însă, unde doar o parte din moştenire a fost reconstituită fraudulos, iar "interesele" erau legate, în primul rând, de crearea unei suprafeţe compacte, fără ca statul român să înregistreze prejudicii, iar unii să realizeze profit, în cazul "Ghica" "interesele" sunt de cu totul altă natură, iar prostia celor care au forţat "restituirea" - ocolind cadrul legal şi forţând urgentarea restituirii -, a oferit prilejul, altor oportunişti, să exploateze domeniul public, în mod anacronic, tratându-l ca pe "o vacă de muls" fără stăpân. Zbătându-se să menţină în proprietatea statului domeniul "Ghica", în fapt Direcţia Silvică Bacău apără şi protejează interesele unei alt gen de găşti, cele care exploatează, tot în folos personal, domeniul "Ghica".

Profiturile realizate de Direcţia Silvică Bacău din exploatarea domeniului "Ghica", raportate la veniturile şi profiturile societăţilor private care exploatează, în fapt, domeniul "Ghica", arată care este adevăratul motiv pentru care s-au "luptat" funcţionarii din cadrul Direcţiei Silvice Bacău ca să păstreze domeniul "Ghica" în proprietatea statului.

Privatizarea domeniului "Ghica", pentru cei care exploatau masa lemnoasă de pe aceste suprafeţe de păduri, înseamnă faliment. Iar pentru funcţionarii silvici înseamnă pierderi de posturi, de contracte de exploatare, de șpăgi, de comisioane etc. În aceste condiţii, cine a câştigat şi cine a pierdut din aceste "măceluri" publice în care s-au răfuit cei ce vor să privatizeze nelegal domeniul "Ghica" şi cei ce vor să-l exploateze nelegal în continuare?

Cumva cetăţeanul? N-ar trebui ca DNA să analizeze şi cine, respectiv modul în care este exploatat domeniul "Ghica"? Sunt sigur că vor avea surprize uriaşe şi că "lupta" funcţionarilor, pentru a păstra domeniul "Ghica" la stat, ascunde şi alte interese, altele, mult mai neortodoxe, decât cele publice!

Cazurile "Nana" şi "Ghica", privite însă prin prisma efectelor aplicării în justiţiei a principiului "restituţio în integrum", deşi nu sunt accidente şi nici nu constituie precedente, arată ce monstruozităţi şi anomalii sociale poate genera o lege făcută pe genunchi, la comanda unor grupuri de interese şi care, în fapt, a urmărit jefuirea patrimoniului public. Dacă în cazul "Nana" şi "Ghica" de această absurditate legislativă au profitat câţiva cetăţeni români, fără ca restituirile să aibă efecte teritoriale în ceea ce priveşte teritoriul naţional, o astfel de lege, acompaniată de legea care permite cetăţenilor străini să deţină, fără limite, terenuri în România, aplicate fără discernământ şi fără condiţii în Transilvania, Moldova sau alte zone, poate avea repercusiuni grave, inclusiv asupra suveranităţii teritoriale a ţării.

Când majoritari în Transilvania vor deveni cetăţeni străini, speculând aplicarea stupidă şi absurdă a principiului "restitutio în integrum" ce va mai împiedica federalizarea României? Imaginaţi-vă ce s-ar fi petrecut în Ungaria, Austria, Germania, Franţa, Italia, Spania, Slovenia şi alte ţări integrate în fostele imperii Austro-Ungar, Prusac etc., în condiţiile aplicării principiului "restitutio în integrum".

Imaginaţi-vă cum arăta astăzi Europa dacă descendenţii Mariei Tereza, ai lui Leopold, ai lui Ludvig, ai grofilor maghiari, prinţilor şi moştenitorilor caselor legale, ar fi revendicat şi obţinut fostele proprietăţi deţinute? Din fericire, între republicile parlamentare şi democraţiile autentice şi principiul "restituţio în integrum" nu există compatibilitate. Din păcate, nu şi în România, unde un Mihai, Paul şi alte "creaţii" de conjunctură revendică "legal" ţara şi sunt menţinute ca paravan pentru a justifica un jaf generalizat!

Dincolo însă de răfuielile Mafiei determinate de împărţirea frauduloasă şi iresponsabilă a averii publice, folosindu-se de regi, prinţi, boieri sau burghezi, ceea ce rezultă din acţiunile clasei politice şi a oportuniştilor ce au transformat România într-o uriaşă pradă pentru cei care au urmărit, exclusiv, jefuirea averii publice, este faptul că ţara, ocupată cu împărţirea averii publice şi "restitutio în integrum", a pierdut un sfert de secol de dezvoltare, timp în care am fi putut să ne apropiem şi economic şi moral de ţările dezvoltate ale UE.

Şi, totuşi, nu faptul că s-au pierdut aceşti ani este cel mai grav, ci faptul că, în această perioadă, s-au pierdut - urmare a lăcomiei şi prostiei guvernanţilor şi clasei politice -, resursele necesare pentru integrarea, cu adevărat, în Europa. În goana după jefuirea averii publice "administratorii" României au sacrificat ţara şi cetăţenii, condamnându-i să devină sclavi şi străini în propria lor ţară.

Ec. Pavel Roman