Familia Rothschild - Profeţii banilor

"Adevărata ameninţare la adresa oricărei republici este guvernul invizibil, care, ca o caracatiţă gigantică, îşi întinde tentaculele scârboase peste oraşele şi naţiunile noastre. La vârf se află un grup mic de case bancare, la care se face referire, în genere, prin expresia 'bancherii internaţionali'. Această mică gaşcă ne conduce guvernele către propriile ei ţeluri egoiste. Operează din spatele unui paravan auto-creat şi ne confiscă funcţiile publice, organele legislative, şcolile, tribunalele, ziarele şi orice agenţie creată vreodată cu scopul de a proteja publicul." John Francis "Jonef " Hylan (1868-1936)

The House of Rothschild - Money's Prophets este un film eclectic, creaţia unui anonim care a reunit secvenţe aparţinând unor filme diferite, fapt uşor de constatat datorită prezenţei mai multor comentatori şi, mai ales, a unei viziuni departe de a fi unitară ca scenariu, în încercarea de a relata, "istoric", ascensiunea celei mai periculoase dintre toate familiile parazite care au asuprit vreodată acest Pământ.

Titlul este preluat de la lucrarea cu acelaşi nume a lui Niall Ferguson, publicată în noiembrie 1999, care este, de fapt, o epopee servilă şi entuziastă, dedicată "succesului" nemaipomenit al acestor monştri, ce nu au nimic uman în ei, care ne sunt prezentaţi drept etalon al manifestării, cu discreţie, a unei puteri incomensurabile.

Am fost obligat să apelez la aceste secvenţe, fiindcă am pomenit adeseori influenţa nefastă a familiei asupra ultimelor două secole ale istoriei terestre şi am considerat că este necesar să vă faceţi o idee privind sursele puterii şi gradul de extindere a acestei caracatiţe financiare şi mă îndoiesc că veţi avea chef să şi dansaţi pe valsurile care constituie coloana sonoră.

Înainte de toate, aş vrea să răstorn ideea, promovată insistent, a unei familii care şi-a câştigat rolul pe scena lumii numai datorită scamatoriilor şi speculaţiilor iniţiale ale lui Nathan Rothschild, prin care a obţinut controlul Băncii Angliei, aşa cum veţi vedea şi din film, deşi este lăsată oarecum în suspensie enigma aflării în posesia unui textilist evreu obscur din Manchester a unei cambii substanţiale ca valoare, pe numele unui prinţ regent al Imperiului Britanic.

Până în ultimele decenii ale secolului trecut, fiecare comunitate evreiască, din orice ţară, se autoizola spaţial, religios, moral şi social, vârfurile financiare şi religioase întreţinând o corespondenţă acerbă cu cele similare, din alte ţări, într-un flux informaţional supra statal.

Chiar mai mult de atât: la 1611 încă se vorbea despre Principii în Exil, conducătorii de drept ai tuturor comunităţilor ebraice împrăştiate în lumea întreagă, numiţi şi exilarhi, care aveau dreptul de a judeca şi de a emite legi, putând fi itineranţi sau stabili, într-o anumită zonă geografică.

Dacă mai există şi astăzi?

Congresele mondiale evreieşti se pare că le-ar confirma existenţa, iar Enciclopedia Iudaică subliniază: "Destul de curios, exilarhii sunt încă menţionaţi în oficierea Sabatului după ritualul Ashkenazim...", ceea ce implică faptul că Sanhedrinul (consiliul superior evreu compus din 71 de membri, numiţi de principe şi nu aleşi de popor) încă mai există şi continuă să stăpânească cu o autoritate indiscutabilă.

De altfel, există şi informaţii mai concrete: Sanhedrinul, desfiinţat formal în 70 e.n., apare ca din neant în Franţa, la 1807, fiind convocat de Napoleon, care se vede obligat să trateze cu evreii domolirea haosului generat de mizerabila "revoluţie" de la 1789, ceea ce indică, mai mult decât clar, cine anume se aflase, de fapt, în spatele ei.

Este probabil că rabinii şefi execută ordinele directe ale Sanhedrinului, în ţările în care acesta nu are o prezenţă efectivă, fiindcă, analizând cu atenţie evoluţia din ultimele secole a comunităţii evreieşti internaţionale, sub oblăduirea sionismului finanţat de familia Rothschild, este evident că nimic nu a fost haotic şi că au fost puse în aplicare planuri foarte concrete, care au condus, într-un final, la reînfiinţarea statului Israel.

Luând în considerare toate aceste aspecte, acel misterios şi foarte eficient "sistem informaţional", pus cu generozitate la dispoziţia reginei Victoria, trebuie să fi aparţinut nu familiei, ci comunităţii evreieşti internaţionale şi, în lumina acestui fapt, consider că membrii familiei Rothschild, tocmai fiindcă numele le sunt cunoscute şi fiindcă multe dintre afacerile lor pot fi identificate, nu reprezintă conducerea supremă a evreimii mondiale.

Ca o ultimă clarificare: Mossad-ul, despre care mulţi ofiţeri de informaţii susţin că ar fi, de fapt, serviciul secret al familiei Rothschild şi nu al statului Israel, deşi nu a avut, nici măcar în epoca sa de vârf, din perioada războiului rece, mai mult de câteva mii de ofiţeri de caz, a fost întotdeauna mult mai eficient decât KGB-ul, de pildă, care avea peste 200.000 de ofiţeri operativi, răspândiţi în întreaga lume, iar explicaţia este foarte simplă - toţi evreii din lume se pare că sunt obligaţi să acorde sprijin, necondiţionat, agenţilor Mossad, logistic vorbind (cazare, conturi bancare, maşini de închiriat ş.a.m.d.), ceea ce simplifică la maxim aparatul acestui serviciu de informaţii şi, simultan, confirmă, o dată în plus, dacă mai era nevoie, existenţa unei conduceri centralizate.

În timp ce slugărnicia lui Heinrich Heine poate fi scuzată, din moment ce trăia din stipendiile familiei Rothschild, unul dintre comentatori pare să fie destul de retardat, când face afirmaţii stupide de genul "garantarea păcii", "absenţa opoziţiei la monopolul statal de a bate monedă", "reticenţa familiei de a-şi vedea rivalii eşuând" sau, pur şi simplu, aruncă la coşul de gunoi toate faptele care ştirbesc faţada de respectabilitate a acestor demoni, încadrându-le dispreţuitor în rândul "teoriilor conspiraţiei".

Uitându-şi rapid propriile vorbe, recunoaşte senin, câteva minute mai târziu, tocmai ceea ce negase şi anume subordonarea marilor lideri politici sau a familiilor bancare internaţionale, gen Cecil Rhodes sau Harriman sau Vanderbilt sau Carnegie "şi mulţi alţii" - conform propriei exprimări - prezentând totul ca pe o mare realizare a geniului financiar al familiei Rothschild.

S-a declarat, oficial, că numai în urma primului război din Golf profitul net al bancherilor mondiali a fost de peste 100 de miliarde de dolari, în timp ce datoria SUA, faţă de aceeaşi bancheri, a crescut cu 200 de miliarde.

Când capitalismul a devenit afacerea lor de familie, în care sunt împinşi spre bursă numai fraierii, buni de jumulit şi jefuit prin scamatorii şi speculaţii financiare, de genul "crizelor economice" regizate de "băncile naţionale" private, care le aparţin - cele de la 1815 sau 1825, regizate direct de Nathan Rothschild sau cele din 1929 şi 2008, regizate de cozile de topor ascunse în firma J.P. Morgan - este normal că a fi naţionalist devine echivalent cu terorist, fiindcă absenţa naţionalismului şi a identităţii naţionale înseamnă "piaţă liberă" sau, mai concret spus, acel regim internaţionalist care le permite să te calce economic în picioare, ignorând graniţele care te-au protejat vreodată împotriva poftei lor libidinoase.

Singurul motiv, pentru care familia Rothschild a garantat vreodată pacea, într-o ţară, a fost că deja obţinuse sistemul politic dorit, prin războaiele sau "revoluţiile" finanţate anterior, sistem populat cu propriile lor mascote politice masonice.

Dacă Alfred Milner a fost figura cheie a războiului anglo-bur de la 1899-1902 şi, simultan, era subordonatul lui Lionel Walter Rothschild, oare ale cui ordine le respectase când a regizat şi prezidat masacrul din Africa de Sud?

Dacă Rothschilzii nu urmăresc decât înfiinţarea de "bănci naţionale" private, pe cine ar fi afectat mai mult politica lui Lincoln de independenţă financiară, prin baterea propriei monede ?

Dacă nu avem probleme în a recunoaşte că Rothschilzii au finanţat toate războaiele şi "revoluţiile" posibile, din toată lumea, care s-au soldat cu moartea a sute de milioane de oameni, de ce avem atâtea probleme în a recunoaşte că au decis asasinarea unui preşedinte american - sau doi sau trei - şi ne grăbim să aruncăm anatema "teoriei conspiraţiilor"?

Oare aceştia se căciulesc plini de respect în faţa unui lider politic de paie, când ei înşişi deţin, de cel puţin două sute de ani, puterea de a numi guverne sau regi sau chiar de a crea dinastii regale, plecând de la obscure familii germanice gen Saxe-Coburg-Gotha, revopsită Windsor?

Oare este o simplă întâmplare faptul că în ducatul condus de familia Saxe-Coburg s-a înfiinţat, la 1776, ordinul masonic Illuminati? Desigur că toate aceste întrebări sunt retorice. Am putea, de exemplu, să acceptăm răspunsul formulat de James Madison, care afirma:

"Istoria demonstrează că mânuitorii de bani au folosit orice formă de abuz, intrigă, înşelătorie şi orice metode violente posibile pentru a-şi menţine controlul asupra guvernelor, controlând banii şi emiterea acestora."

Și trebuie să acordăm un oarecare credit acestor vorbe, dacă ţinem cont că le-a rostit un stăpân de sclavi, care a devenit al patrulea preşedinte al SUA şi care, de pe poziţia sa de iniţiat, trebuie să fi cunoscut destul de intim subiectul în cauză.

Documentarul mai are şi alte puncte slabe, atunci când ne-o prezintă, de pildă, pe regina Victoria plină de verticalitate, refuzând acordarea titlului de lord pentru Lionel de Rothschild, când nu încasase, încă, renta lunară acordată de acesta sau atunci când încearcă să ne convingă că Rothschilzii nu aveau nimic de-a face cu Theodor Herzl.

În privinţa minciunii respectului manifestat pentru dreptul statelor de a bate monedă, sper că nu vă scăpa şi poziţia lui Edmund de Rothschild, de "proprietar şi operator" al Royal Mint Refinery, fiindcă nu despre o rafinărie şi nici despre mentă nu este vorba aici, ci de monetăria britanică, care se află în proprietatea lor încă de la 1852.

Partenerul de nebunii al lui Nathan Rothschild, Alexander Baring, care conform lui Byron ar fi rivalizat cu Rothschilzii ca avere şi influenţă, a fost doar unul dintre directorii Barings Bank (1762-1995), care vă reamintesc că se face vinovată de acelaşi gen de escrocherii ca toate celelalte bănci din sistemul mondial, făcând dispărută suma de 827 milioane lire sterline, prin filiala din Singapore şi intrând în colaps în 1995, an în care a fost "achiziţionată", în întregime, pentru fantastica sumă de 1 liră sterlină, de către o bancă actuală, care vă este foarte cunoscută şi care - coincidenţă sau nu - a păstrat doar trei litere din numele iniţial.

Mai aproape de noi, în 2004, scriitorul canadian Henry Makow avansa ideea că actuala invazie a SUA din Irak este, de fapt, "promovarea programului Rothschild către o dictatură mondială", explicând mai pe larg, într-un articol ulterior:

"Intelectualii neo-conservatori sunt agenţi ai cartelului bancar Illuminati Rothschild. Ţelul său este de a integra Orientul Mijlociu în 'noua ordine mondială', pe seama contribuabililor şi soldaţilor americani. Aceasta este adevărata natură a 'imperialismului'. Printre agenţii lui Rothschild, care mânuiesc sforile paiaţei Bush, se numără Richard Perle, Paul Wolfowitz, Douglas Feith, William Kristol, Elliot Abrams şi Charles Krauthammer [...]"

Scriitorul britanic Nicholas Hagger, în cartea sa, "The Syndicate: The Story of the Coming World Government (2004)", susţinea că: "[...] un grup de agenţi Rothschild, pro-Israel, cu baza în SUA - reprezentat de un grup de presiune, Proiectul pentru un Nou Secol American (PNAC) - a sprijinit invazia, pentru a acorda un răgaz statului Israel, în timp ce un grup de agenţi britanici Rothschild au jucat, de asemenea, un rol în înlăturarea lui Saddam Hussein şi securizarea aprovizionării cu petrol, prin ameliorarea poziţiei statului Israel".

Dincolo de tabloul îngrozitor - care se prefigurează când studiezi, în detaliu, vieţile şi carierele acestor psihopaţi - ce conduce la concluzia, inevitabilă, că nici un eveniment major al istoriei cunoscute nu s-a putut desfăşura fără "binecuvântarea" lor, faptul că au continuat să se menţină în umbră, preferând clandestinitatea luminilor rampei, îmi alimentează optimismul şi mă face să cred, cu tărie, că atotputernicia lor este una de formă, un simplu uriaş cu picioare de lut, care dă semne că se prăbuşeşte tocmai în aceste zile, în care par să fi pierdut controlul asupra unui mecanism al jafului economic, imaginat, cu migală, vreme de peste două secole.

"Arareori au fost văzuţi Rothschilzii implicându-se deschis în dezbateri publice pe probleme importante. Nici nu au căutat vreodată să ocupe funcţii guvernamentale. Chiar şi atunci când, în ultimii ani, unii dintre ei au intrat în parlament, nu au ieşit deloc în faţă, nici la Londra, nici la Paris şi nici la Berlin. Toate acestea în timp ce contribuiau, din plin, la modelarea evenimentelor importante ale zilei: acordând sau refuzând fonduri, finanţând oameni de stat, cu experienţă în serviciul diplomatic, influenţând numirile în marile posturi oficiale şi printr-un contact direct, aproape zilnic, cu toţi marii factori de decizie". Derek Wilson Rothschild: A Story of Wealth and Power (1988)

antiiluzii.blogspot.ro