Orfismul sau muzica din culoare

Termenul de orfism, preluat cumva de gândirea secolului XX, îi aparţine în speţă poetului Guillaume Apollinaire, desemnând o orientare artistică de la începutul secolului trecut. Înainte de toate, acesta îşi propune felul de a desemna muzicalitatea tonurilor şi volumelor în pictură.

Prima menţiune referitoare la Orfeu datează din sec. al VI-lea î.Hr. şi aparţine poetului Ibykos din Rhegium. El vorbeşte despre „Orfeu cel renumit". Pindar, autorul „Odelor" şi „Epodelor", îl aminteşte pe Orfeu, numindu-l „cântăreţul din Forminx, tatăl melodioaselor cântece". Orfeu este evocat şi de Eschil ca fiind „cel ce încântă natura întreagă cu farmecele sale". Mircea Eliade îl consideră pe Orfeu un personaj religios de tip arhaic. Relaţiile lui cu tracii sunt enigmatice deoarece, pe de o parte, el se comportă printre barbari ca un grec, iar pe de altă parte, se bucură de atributele magico-religioase preelenice (stăpânirea animalelor, catabaso de tip şamanic). Morfologic, Orfeu se apropie de Zalmoxis, şi el întemeietor de sisteme şi erou civilizator al geţilor, acei traci „care se cred nemuritori".

Sunt doar câteva date despre acest erou legendar, Orfeu, pentru a putea astfel să facem analogia între denumirea unui termen ce defineşte un stil în arta picturală, acela de orfism, desemnat de un mare poet ca Apollinaire, pentru a sublinia astfel modernitatea şi muzicalitatea în pictură, pe suportul desăvârşit al unui model antic. Reprezentanţii stilului orfism în pictură au fost soţii Robert şi Sonia Delaunay, care între anii 1910-1914 se opun rigidităţii cubismului, propunând un mod armonios de desfăşurare al compoziţiilor plastice, în care culorile pot deveni echivalentul sunetelor muzicale. Pictorii adepţi ai orfismului stabilesc o legătură directă între proprietăţile fizice ale culorilor şi ecoul pe care îl trezesc în privitor.

Orfismul se afirmă public în cadrul „Salonului Independenţilor" de la Paris, în anul 1913, unde participă Leger, Picabia, Kandinsky, Kupka. Robert Delaunay fragmentează obiectele prin repetarea efectelor de lumină, care capătă o facultate vibratorie. În acest fel se detaşează de aspectul static şi monocrom al cubismului, preluând inspiraţia din lumină, creatoare de dinamism şi forţă, şi nu din obiecte. Pentru a defini programul orfismului, se mai foloseşte termenul de „simultaneism" sau de „sincronism", tocmai pentru a marca „lectura" imaginii ca pe a unei compoziţii muzicale.

Viorica Romaşcu