Apărarea României se desfășoară la televizor

Apărarea României se desfășoară la televizor, unde generali în rezervă, cu pensia specială la zi, bat cîmpii după ce au citit relatări și analize în presa străină. Google traduce azi orice, deci liniștea pe care ne-o transmit azi apeviștii retrași în floarea vîrstei nu provine de la noi.Din nefericire, România a fost prinsă de aceste evenimente cu cea mai proastă garnitură de conducere politică din istorie – și trebuie subliniat că proștii au ajuns nu o dată la conducerea acestei țări, deci titlul a fost disputat. Iohannis, premierii lui Iohannis, guvernele lui Iohannis și liderii celor două partide mari s-au scremut să pară că iau măsuri, dar n-au produs decît acel zgomot întîlnit în cabina de toaletă.  Nimic din ceea ce ar putea fi socotit ca fiind pregătire pentru criza de securitate, de energie sau de prețuri nu s-a întîmplat în România. Dimpotrivă, guvernarea a stors populația de bani, a condamnat-o la sărăcire, la frig, poate chiar la întuneric, la incertitudine și teamă.  Vizitele de PR ale ministrului Apărării în Israel și repetatele anunțuri cu achiziția dronelor, a fregatelor, submarinelor sau rachetelor în orizontul următorilor zece ani nu adaugă nici un gram de siguranță României. Armata noastră e tot invizibilă, comandanții ei direcți rămîn tot ascunși, iar comandantul suprem și generalul de infanterie care conduce Guvernul se mărginesc să repete la infinit că sîntem în NATO. S-au adunat deja opt luni de război și nu s-a întîmplat nimic bun cu infrastructura, cu energia, cu agricultura. Nu au fost făcute planuri de rezervă, nu au fost exploatate oportunități, nu au fost atrase finanțări suplimentare. Nu a existat nici o gîndire dedicată crizei, nici un plan național cu cap și coadă, clădit pe noile urgențe și pe noile ocazii. Nici un semn de inteligență n-a răzbătut din bolboroseala politică, nici o dovadă că există luciditate sau capacitate minimă de a rezolva ceva n-a fost zărită. România are planuri în cazul unei lovituri nucleare, zic unii și alții care dețin funcții în administrație, dar singurul plan pe care îl are România e la Dumnezeu sub cheie. Toată lumea a înțeles pînă acum că la nivelul conducerii de partid și de stat nu sînt idei, nu e competență, nu e școală, nu e voință și că, bizuindu-se doar pe obediență, lăcomie și oportunism, liderii noștri nu pot desena un plan de criză pentru țara pe care o conduc. Așteptările sînt, după atîta amar de vreme, mici. Și totuși, la nivelul acestor așteptări mici, există un plan simplu și logic care poate fi realizat mîine. Cu costuri neglijabile și cu rezultate politice importante, cu foloase morale și strategice.  Republica Moldova se află sub presiunea Rusiei, a Transnistriei, a lui Ilan Șor, a refugiaților, a crizei politice interne care amenință regimul proeuropean de la Chișinău. Dar cea mai mare amenințare vine dinspre criza gazului. Acum o lună, Moldova nu avea gaz, nu avea bani de gaz, nu avea unde să depoziteze eventualul gaz, în caz că l-ar fi cumpărat. Între timp, cu chiu, cu vai, e pe cale să cumpere cîte ceva de pe piața europeană (10 milioane de metri cubi) și să depoziteze aceste firimituri în depozite românești. Dacă Moldova va rămîne la cheremul Gazprom, va plăti un preț politic și strategic fatal, ușor de imaginat.  Consumul de gaz al Moldovei reprezintă 6% din consumul României. Ce înseamnă a-i da Moldovei gazul, banii și capacitatea de stocare necesară? Păi, pentru Adrian Câciu înseamnă doar să mute o virgulă undeva, în bugetele destinate clienților politici. Iar pentru Virgil Popescu o zi în care prietenii lui din energie se îmbogățesc mai puțin. Pentru românul de rînd nu înseamnă nimic, fiindcă el a achitat deja în avans facturile campaniei de jaf guvernamental.  În schimb, a elibera Moldova din ghearele Gazprom ar fi o victorie politică și morală importantă a României, apreciată în tabăra euroatlantică.                   De treizeci de ani, România a dus o politică ambiguă, îmbibată în mediocritate și duplicitate față de Moldova. N-a mișcat niciodată un deget, cu excepția degetului mijlociu pe care l-a arătat surorii ei de peste Prut la nevoie. Trecem peste manualele de limba română, peste cetățenia acordată electoral, peste donații de cărți folosite și peste împrumuturile alea meschine de cîteva zeci de milioane de euro. E doar mărunțiș menit să acopere indiferența. În același timp, România a fluturat problema Moldovei ca pe un apanaj românesc. Nu de puține ori și-a expus la Bruxelles ba țîfna, ba gelozia cînd alte state s-au încumetat să ajute Moldova.  Ei, acum e cea mai bună ocazie. Putem să facem și noi, în sfîrșit, ceva clar, explicit, notabil. România poate scoate Moldova din găleată. Singură. Mîine. Și toată lumea o să țină minte, la Washington, la Londra și la Bruxelles, cine a scos-o. Poate, un pic, chiar și la Chișinău.