Deslușiri: Campanie cu strigături

Nu aveam vreo așteptare legată de civilitatea campaniei electorale pentru runda finală a alegerilor prezidențiale. Oricât aș părea de naiv, la așa ceva nici că m-aș fi putut gândi, având în vedere precedentele trăite de noi toți. Dar tot mi-aș fi imaginat ceva dezbateri, ceva argumenteție. Am recepționat, însă, numai strigături.

Să analizăm, împreună, datele de la care s-a pornit, pentru a înțelege mai bine unde s-a ajuns și de ce. Așadar, după primul tur de scrutin, pe primele două locuri s-au clasat Traian Băsescu, reprezentantul PD-L, și Mircea Geoană, reprezentantul PSD, la diferență de nici două procente unul de celălalt. Infimă diferență. Președintele PNL, Crin Antonescu, a făcut și el și el un scor bun, reușind peste douăzeci de procente. Acesta este, așadar, punctul de pornire.

În chiar prima zi de după aceea a votului, Crin Antonescu face o primă și tranșantă declarație publică: își reiterează propunerea inițială, aceea ca primarul Sibiului, Klaus Johannis, să fie candidatul la funcția de premier, așa cum decisese o majoritate parlamentară, și afirmă tranșant că, în această situație, îl va susține pe Mircea Geoană în cursa pentru președinție, fără să retragă nimic din ceea ce afirmase, în perioada campaniei electorale, despre acesta. În plus, susține că orice colaborare cu Traian Băsescu este exclusă, temă pe care a explicitat-o și motivat-o în ultima vreme.

Imadiat după acest anunț, Mircea Geoană se arată de acord cu propunerea lui Crin Antonescu, semn că majoritatea parlamentară în care șeful statului nu avusese încredere, socotind-o conjuncturală, continuă să existe și este rodul unei decizii serioase și responsabile. UDMR se alătură îndată PNL, cu care stabilește chiar un acord scris, de susținere a aceluiași Klaus Johannis. Mai mult, în chiar ziua următoare, PNL și PSD semnează, la rându-le, un acord în acest sens.

Până aici n-am sesizat nimic surprinzător, totul intrând într-o logică a firescului. Traian Băsescu a fost considerat de trei partide parlamentare, un adversar al democrației, un factor destabilizator, fapt pentru care acestea au făcut front comun pentru a-i bloca accesul la un nou mandat prezidențial.

Am asistat la o acțiune politică transparentă și asumată deschis de liderii respectivelor partide, care au considerat că pot depăși, în situația excepțională pe care o traversează acum România, diferențele doctrinare care le despart, ținta lor primă fiind alcătuirea unui guvern cu susținere parlamentară, condus de independent, care să asigure stabilitatea țării în această perioadă de criză.

Nici măcar nu era vorba de o noutate, această poziție fiind susținută și cu ocazia consultărilor de la Cotroceni, acolo unde, arbitrar, președintele țării n-a luat în considerație majoritatea parlamentară constituită, desemnând, împins de un orgoliu excesiv, care i-a umbrit orice urmă de luciditate, ca premieri pe doi supuși ai săi, viitoare marinete după modelul, de tristă aducere aminte, al lui Emil Boc.

Răspunsul lui Traian Băsescu n-a întârziat să apară. Dar el a fost unul dezamăgitor și lipsit de o elementară logică, sfidând România bunului-simț, propusă și susținută de Crin Antonescu. Uitând, parcă, de realitatea că adversarul său în această campanie pe sfârșite este Mircea Geaonă, el s-a dezlănțuit într-un atac împotriva liderului PNL, a lui Ion Iliescu, Adrian Năstase, Viorel Hrebenciuc, Sorin Ovidiu Vântu, Dan Voiculescu, Dinu Patriciu sau Marian Vanghelie, pe care și i-a stabilit ca ținte. Există o dublă explicație a acestei mișcări ce s-a dorit a fi descumpănitoare pentru contracandidat.

Prima este că a fost surprins de rapiditatea și exactitatea poziției adoptate de Crin Antonescu, în urma căreia i-a fost restrând cu totul câmpul de acțiune, de negociere, mai precis. A doua este că a încercat încă o jonglerie, aceea de a-l înlocui pe Mircea Geoană cu presupușii săi susținători, transformați în dușmani ai poporului. Și, pentru că a venit vorba de popor (Traian Băsescu mereu aduce vorba de el), el a fost desemnat – fără vreo consultare a sa – aliatul candidatului Traian Băsescu, deși același lucru îl putea susține, la fel de bine, în urma voturilor primite, și Mircea Geoană. Băsescu dădea sentimentul, adresându-se tuturor și nimănui cu precizie, că e în postura unui binevoitor care dorește să ajute un bătrân neputincios (poporul, în cazul de față) să traverseze strada, deși acesta nici nu-i ceruse sprijinul și, până la urmă, nici nu dorea s-o traverseze.

Ce a urmat, se știe bine. Au fost acuzate întâlnirile particulare ale unor oameni de afaceri și politicieni ca pregătind devalizarea țării, a fost acuzat Johannis de naivitate, neștiind ce se pregătește în spatele său, au fost emise supoziții, s-a mințit în legătură cu renunțarea la cota unică și la nivelul actual al TVA, dar și la faptul că ministerele ar fi fost deja împărțite, s-au creat scenarii halucinante, s-a trecut la amenințări (cu ruperea dinților rechinilor, de pildă), ajungându-se la o stare de isterie de parcă România s-ar afla în prag de război. Nimic despre starea actuală a țării sau despre posibilitatea ieșirii sale din criză. Doar strigături, invective și promisiuni belicoase.

Alegerile prezidențiale sunt – sau ar trebui să fie – momente în care națiunea să se adune și să-și concentreze forțele de care mai dispune pentru atingerea unor anumite scopuri, pe care candidații la suprema demnitate în stat să li le propună. După cinci an de mandat fără împliniri, Traian Băsescu urlă, suduie și arată cu degetul.

Spre deosebire de el, Crin Antonescu s-a decis să-l susțină, și în campanie, pe Mircea Geoană, explicând împreună oamenilor că fiscalitatea va scădea și că România își poate reveni după deriva în care a fost dusă în ultima vreme. Iar Klaus Johannis s-a declarat măgulit de propunerea făcută și li se va alătura. De-o parte, așadar stau, rațiunea și dorința de dreaptă fătuire, de celalată, cum ne-am obișnuit deja, dorința de incitare a pasiunilor, de scandal și de scindare. Dar nu mai e mult până la Sfântul Nicolae.

Hanibal Giurgescu