Deslușiri: Prăbușire pilduitoare

Faptul că a căzut pseudo-guvernul Boc 2 nu cred că este de natură să mire pe nimeni. În frunte cu un jalnic maimuțoi care se ridică pe vârfuri pentru a fi vizibil în poze de ocazie, nici nu putea avea alt destin. Interesant nu este că s-a prăbușit, ci cum s-a întâmplat acest lucru. Mai ales pentru că sunt pilde de extras din asta.

Când a început ședința Parlamentului reunit din memorabila zi de 13 octombrie 2009, Emil Boc afișa un zâmbet pe cât de sfidător (în opinia celui care producea grimasa), pe atât de tâmp. Era clar că s-a sfârșit cu samavolnicia unui Executiv cinic și incompentent, contraproductiv și arogant. Caricatura care-l conducea părea bine dispus, în formă, dar era vorba de o simplă aparență. Știa bine că în acea zi s-a încheiat definitiv cariera lui politică, scurtă și caraghioasă.

Intervențiile liderilor partidelor de opoziție au fost exacte și caustice. Boc rânjea. Îmi pare sincer rău de părinții lui, ardeleni de bun simț, care probabil că regretă că l-au lăsat pe piticotul lor drag să plece de la coasă și de la coada vacii pentru a se face de râsul lumii la București.

Presupun că nu i-a venit să creadă că a rămas o trist-amuzantă amintire. Apoi, după ce apucase să fie câteva zile și ministru al Educației, făcând planuri inepte pe termen lung, pretinsul constituționalist gafeur a țipat câteva minute în van, pretextând că pensiile parlamentarilor (unii chiar din partidul său) ar fi pricina căderii sale previzibile și deloc glorioase.

După ceva timp, s-a ițit pe ecranele televizoarelor și păpușarul care l-a tras de sfori pe așa-zisul premier. Traian Băsescu l-a lăudat peste măsură pe piticania aruncată peste bord de Parlament, l-a considerat cinstit, hotărât și providențial, după cum l-a dus și pe el mintea, deloc îndestulătoare.

Șeful statului pentru încă nici două luni a dovedit că nu a înțeles nimic nici din această înfrângere severă. El a continuat să acuze Legislativul și partidele politice, adică exact însemnele vizibile ale democrației. El a admirat fățiș Guvernul și, implicit, Președinția, dovedindu-ne astfel că înclinațiile sale dictatoriale nu s-au vindecat nici în prag de alegeri prezidențiale.

Comică mi s-a părut a fi atitudinea batalionaului disciplinar al PD-L. Respectivii sclavi pe plantație, repetând la nesfârșit o partitură așternută la Cotroceni, îl vor înapoi pe Emil Boc. Cel pe care îl disprețuiește și-l înjură o țară întreagă.

Soldățeii de plumb ai lui Traian Băsescu, aflați la ordinul vameșului Blaga, ridiculizat de bucureștenii pe care a încercat să-i seducă la alegerile de anul trecut, nu prea mai au ce ciuguli din borseta Elenei Udrea, reala conducătoare a defunctului Guvern, care i-a semănat, prin subțirime de acțiune și prin populism, întrutotul.

De ce este pilduitoare această prăbușire așteptată și necesară? Pentru că ea demonstrează că partidele politice din România pot dejuca planurile malefice urzite de către președintele țării, care nu e dispus niciodată să bage în seamă vocea poporului – pe care, altfel, îl tot invocă – pentru simplul motiv că e reprezentată de un parlament pe care, din frustrare, îl tot consideră ostil sieși.

Căderea minusculului și nereprezentativului Executiv Boc 2, după doar 12 zile de existență aproape ilegală, arată că obrăznicia și minciuna nu pot fi decât trecătoare într-o țară cât de cât normală, așa cum vreau să cred că începe să devină România. Traian Băsescu a rostit, de la sediul Preșdedinției, un discurs penibil și răvășit.

Era clar că a pierdut o importantă bătălie și că băutura (zic unii cunoscători) nu e întotdeauna un sfetnic potrivit. El a uitat că ar trebui să se situeze deasupra disputelor politice și că zicerile sale n-ar mai trebui să fie sibilinice, cum au fost acelea legate de ministeriatul lui Dan Nica, fost demnitar care a apărut, ulterior, și a acuzat-o de imixtiune în treburile Ministerului de Interne pe favorita lui Zeus, nimfa Udrea, numită, cu subînțeles străveziu, și Duduia.

Cert este că prostituția politică a primit o lovitură de neuitat. Nu știu ce-aș face, concret, în locul lui Traian Băsescu, dar sunt convins că mi-ar fi rușine.

Hanibal Giurgescu