Desluşiri: După douăzeci de ani

Ne apropiem de împlinirea a două decenii de la momentul în care am trăit pentru prima dată sentimentul reconfortant al intrării într-o stare de libertate autentică şi, deci, al normalizării vieţii noastre. S-a manifestat pe străzi, s-au scandat lozinci antitotalitare, ne-am bucurat şi am nutrit iluzii.

Acum, după douăzeci de ani, nu părem a ne fi desprins de spiritul marii desprinderi din decembrie 1989. Discutăm tot despre comunism, strigăm, pe mai departe împotriva lui, ne amintim de punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, de parcă n-am fi avut atâta vreme la dispoziţie pentru a reglementa toate cele pe care continuăm să le revendicăm.

Chiar pe 1 Decembrie, către seară, în jurul Sălii Palatului o mare de oameni de toate vârstele aştepta să asiste la un concert Phoenix. M-a bucurat iubirea constantă pentru muzică a bucureştenilor şi succesul pe care-l mai are, peste timp, o formaţie ale cărei sonorităţi elaborate mi-au însoţit tinereţea. Ceva mai târziu, în scuarul din faţa Facultăţii de Arhitectură, chiar sub celebrul balcon al Universităţii, un grup gălăgios încerca să recompună atmosfera Golaniei, preluându-i melodiile şi sloganurile.

Dar miza acestei manifestări era alta decât a celei de origine. Se striga, acum, pentru intrarea în puşcărie a lui Mircea Geoană, fără să se precizeze vreun motiv, se făcea apel la boicotarea unor anumite posturi de televiziune, se fluturau plancarte cu chipurile unor ziarişti şi ale unor patroni de presă, care, probabil, ar fi trebuit linşaţi, se scanda, uneori, numele actualului şef de stat, iar prin preajmă foiau politicieni şi funcţionari publici, transformaţi, dintr-o dată, în simplii cetăţeni agitaţi.

În aceeaşi zi am văzut cum, la parada militară de la Arcul de Triumf, actualul preşedinte al ţării refuza să dea mâna cu cei care-i precedaseră la Cotroceni, aveam să aflu că şi prin alte oraşe ale ţării au existat manifestaţii de stradă asemănătoasre cu aceea din Capitală, dar şi că un preşedinte de ţară membră a Uniunii Europene numeşte un şef de servicii secrete după cum vrea „sufleţelul” uneia dintre consilierele sale.

Prea multe lucruri grave şi inacceptabile se produc în ultima vreme pentru a nu mă întreba ce s-a petrecut cu noi, românii, în cele două decenii în care ne-am consumat, fiecare după ştiinţa lui, raţia de libertate obţinută îăn urmă cu două decenii. Doina Cornea, un simbol încă viu, condamna toate acestea, pe care le vedea ca pe o altă mineriadă, pusă la cale de un altr preşedinte. Ce se va fi schimbat, în bine,m în tot acest interval?, nu m-am putut abţine să mă întreb.

Era Ziua Naţională, era ziua în care partidele parlamentare (cu excepţia unuia singur), dar şi altele din afara Parlamentului, ca PNŢCD sau Forumul German, semnau un document ce viza, prin efectele sale, reconcilierea oamenilor acestei ţării, iar evenitmentul avea loc, simbolic, chiar la Timişoara. Existau suficiente de motive pentru ca totul să se desfăşoare sub semnul unei autencice sărbători.

Mai atractive s-au dovedit însă a fi îndemnurile la ură. Ele au fost explicate de unii ca o faţetă a democraţiei, care nu poate produce unanimitate. Se poate. Dar parcă ne îndepărtăm, cu fiecare zi, de dorinţa de-a face din România o ţară a concordiei şi a progresului. Ne îndepărtăm de ceea ce ne-am dorit cu sinceritate şi ne-am promis unii altora atunci, în decembrie 1989. Am văzut, cu suprindere şi mâhnire, pe micile ecrane, dar şi pe viu, în Piaţa Universităţii, ochi invectaţi de furie, figură duşmănoase, pumni ridicaţi ameninţător sau indexuri îndreptate acuzator spre niciunde.

Împotriva cui protestau aceşti oameni? Ce aveau de revendicat? Ţintele nu erau reprezentanţi ai actualei Puteri. Ţinta nu era nici măcar sărăcia, nici şomajul, nici apropiatele sărbători, mai liopsite de zâmbete şi de cadouri decât cele din anii trecuţi. Nu. Se protesta împotriva unor reprezentanţi, de fapt, ai Opoziţiei, de parcă ei ar fi dat legile care ne-au nemulţumit, şi nu manipulatorii din spatele manifestanţilor.

Îi priveam şi încercam să-mi readuc în memorie imaginile de acum douăzeci de ani. Eram, parcă, aceiaşi – prost îmbrăcaţi, plini de mânie, scandând aceleaşi lozinci, doar că mai bătrâni cu două decenii şi vorbind la telefoane mobile. Atât să se fi schimbat de atunci încoace?

Hanibal Giurgescu