Desluşiri: Jocuri de societate, jocuri cu societatea

Plăcerea (sau npravul) practicării jocurilor de societate a scăzut vizibil şi dramatic pentru români. E semn de nelinişte, de accentuată anxietate. Odinioară, în liniştea serilor din oricare anotimp, familiile, cărora li se mai adăugau şi prietenii statornici ai casei, se adunau în jurul mesei spre a se juca, spre a se destinde astăzi, rareori mai întânleşte astfel de scene idilice prin locuinţele oamenilor obişnuiţi.

Ceea ce se practică, însă, la scară largă, cu osârdie şi nesfârşit cinism, sunt jocurile cu societatea. Cu aceeaşi societate românească, tot mai tracasată şi mai îngrijorată de problemele traiului zilnic. Cu toţii asistăm la un joc nesfârşit, purtat parcă anume spre a ne accentua, cu fiecare zi, o depresie devenită emblemă a acestui neam, tot mai nefericit.

De o parte a mesei de joc, acompaniat de o mulţime de chibiţi care nu scot o vorbă, ci doar aplaudă, din când în când, la comanda vreunuia dintre ei, se află însuşi preşedintele ţării.E un jucător (el însuşi se prezintă astfel) versat, producând mişcări suprinzătoare, capabil de orice sacrificiu (al celorlalţi, desigur) pentru a cânşiga orice partidă, indiferent de miza pusă în joc. (Mai corect şi mai exact ar fi fost să spun, în loc de sacrificiu, sacrificări.)

De cealaltă parte – mai constrându-se, mai punându-şi piedici, mai suflându-şi reciproc mutări greşite – se găsesc partidele politice ale ţării, reprezentate în Parlament (cu excepţia unuia singur, bulkucit în spatele Jucătorului.

Pe undeva, pe oriunde, mai bine zis pretutindeni, suntem şi noi, societatea, nebăgată în seamă de pătimaşii competitori. Noi ar trebui să fim beneficierii acestui joc – dacă el s-ar desfăşura corect –, dar constatăm, pe măsură ce trece timpul, că, de fapt, noi suntem cei care achităm pierderile de masa de joc, cu excepţia poturilor pe care, cu rândul, combatanţii şi le strecoară, cu abilă băgare de seamă, în tot mai largile lor buzunare.

Jocul se desfăşoară chiar şi acum, sub ochii noştri. Mai mult, au venit să asiste la el şi arbitri renumiţi de peste hotare, dar care nu-şi permit, dintr+o elementară politeţe, să-i deranjeze pe cei prea absorbiţi de unica lor îndeletnicire.

Ultima miză aruncată pe postavul verde este alcătuirea unui nou guvern. Parlamentarii se sfătuiesc între ei şi, socotind că au adunat destule puncte în comparaţie cu Jucătorul, propun un nume de premier, unul care să nu-l deranjeze pe Jucător şi care să fie şi pe placul nostru, al galeriei mute. Jucătorul nu acceptă mutare. (Doar el are acest drept, pe care singur l-a impus.) Rosteşte, la rându-i, un nume şi jocul se întrerupe pentru o vreme, până când cel numit îşi va alcătui propria-i echipă.

Aceste nu este, din păcate, un jucător profesionist, ci unul desemnat aproape la întâmplare. El trebuie să capaciteze echipa de parlamentari pentru a-l accepta, chiar dacă aceasta formulase o propunere mai mult decât rezonabilă. Soluţii probabil că s-ar putea găsi.

Una dintre ele ar fi o echipă de profesionişti pe care nimeni să nu o poată contesta fără a se face de râsul lumii. Un nume e găsit – cel pentru portofoliul Externelor. Atât, însă. Îi urmează o înşiruire de iluştrii necunoscuţi, aflaţi însă în vederile Jucătorului.

După aceea, pentru că echipa tot nu se conturează, sunt adăugaţi la ea şi câţiva dintre chibiţii aflaţi în spatele preşedintelui, sunt bagaţi în maşina de spălat şi prezentaţi ca proaspeţi pretendenţi la fololiile de miniştri, deşi ei mai fuseseră o dată alungaţi de parlamentari. E clar că se trişează. Fie că Jucătorul nu are la îndemână o echipă cu adevărat performantă, fie că ştie care ar putea fi aceasta, dar a fost refuzat de membrii ei, fie joacă, aşa cum a mai tot făcut-o, la cacealma.

Este că, în urma acestor mutări, amebele tabere pierd. Dar Jocul va continua, fără să exite, iar câştigători. Asta se ştie deja. Aşa cum se ştie şi cine va achita costurile mari ale acestor dispute: mulţimea mută. A asistat la spectacol, trebuie să plătească biletul. Chiar dacă n-o să-i mai ajungă banii şi pentru medicamente, întreţinere şi mâncare.

Hanibal Giurgescu