Desluşiri: Modernizarea statului, prin corupere

Mi-e din ce în ce mai greu să privesc la spectacolul dizgraţios ce se desfăşoară pe scena noastră politică. Invariabil, el e plin de trădări, iar moralitatea este o floare rară, pe cale de dispariţie, chiar.
Traian Băsescu a fost validat de Curtea Constituţională pentru un nou mandat, prilej cu care n-a uitat să promită, aşa Cuma făcut-o şi în urmă cu cinci ani, că doreşte să fie preşedintele tuturor românilor, mai ales pentru că (a recunoscut implicit) a fost reales prin votul a doar jumătate dintre cei care s-au prezentat la al doilea tur de scrutin.

Scriu aceste rânduri înainte de consultările pe care şeful statului le va purta cu partidele politice pentru a găsi soluţia instalării unui nou guvern. Câteva lucruri mi se par, însă, clare încă de pe acum. Primul – că Traian Băsescu nu se va ţine de cuvânt, chiar din ziua validării sale.

Pentru a-şi păstra promisiunea făcută, ar trebui să accepte că cealaltă jumătate a României, aceea care nu l-a votat, are şi ea dreptul să acceadă la putere. Şi ar putea-o face în situaţia în care Traian Băsescu ar admite ca formulă guvernamentală aceea reprezentând majoritatea din Parlament alcătuită iniţial în jurul lui Klaus Johannis, pe care l-ar putea înlocui Crin Antonescu.

O asemenea poziţie flexibilă este, însă, pentru mine, cel puţin, cu totul improbabilă. Traian Băsescu a învăţat, în bătăliile duse până acum, că învingătorul ia totul, chiar dacă nu i se cuvine. Viaţa nu-i doar un joc de noroc, la care te poţi îmbogăţi grabnic sau, dimpotrivă, devii falit. Mai intervin – ori ar trebui să intervină – şi nuanţele.

În mod cert, PD-L nu vrea să renunţe la satisfacţia de-a avea un premier provenit din rândurile sale, în calitate de unic partid care l-a sprijinit pe Traian Băsescu în alegeri. Iar Traian Băsescu nu-i poate refuza un asemenea hatâr. Şi nici nu vrea, chiar dacă prin asta ar da un semnal al reconcilierii naţionale. Ambiţiile sale sunt cu totul altele decât promisiunile prin care speră să amăgească mulţimile.

Un prim semn în acest sens îl constituie racolarea, de către Gabriel Oprea şi Adriean Videanu, a trădătorilor din rândul parlamentarilor PSD şi PNL, pe de o parte pentru a slăbi partidele pe care le consideră, în continuare, a-i fi adversare, iar pe de altă parte pentru a putea fi sigur că Guvernul pe care el îl va decide, ca şi în cazul Cabinetelor Boc sau Croitoru, va reuşi să treacă prin Parlament.

Se pare că argumentele, mai ales atunci când ele sunt, evident, de bun simţ, nu au ecou atunci când e vorba de ajungerea la Putere. Rămân doar lozincile care acoperă minciuna. În ce măsură poţi obţine vreo victorie în lupta cu corupţia, atjnci când alegerile au fost câştigate prin coruperea votanţilor? Cum poţi moderniza statul cu parlamentari care trec dintr-o bancă în alta, în funcţie de propriile lor interese şi indiferenţi la mandatul pe care l-au primit de la alegători?

Consecvenţa este catalogată, cel mai adesea, drept prostie sau aroganţă. Ne-am obişnuit să privim politica autohtonă doar ca pe o cloacă, în care învingător iese cel care-i înşeală pe ceilalţi sau reuşeşte să-i cumpere. Toată lumea pare să fi uitat de onoare, de idealuri sau de respectarea cuvântului dat. Ce mai contează, în asemenea condiţii, dacă Parlamentul va avea o singură Cameră, două sau oricâte, atunci când calitatea celor care-l alcătuiesc este aceea pe care o vedem cu toţii?

Mesajele primite din partea Europei atenţionează cu privire la necesitatea unui guvern susţinut de o majoritate parlamentară consistentă. La noi, majoritatea preconizată de PD-L şi cei care i se vor alătura se aseamănă cu aceea obţinută de Traian Băsescu la recentele alegeri – cu ceva (puţin) peste jumătate, adică una extrem de fragilă. Şi, mai cu seamă, obţinută în urma unor trădări succesive a celor deprinşi cu aşa ceva.

Ce politician serios păoate fi Gabriel Oprea dacă, la începutul acestui an, era desemnat ministru de Interne de către PSD, iar la sfârşitul aceluiaşi an reprezintă propunerea, pentru acelaşi post, din partea adversarilor, a PD-L? Cine-l mai poate lua în serios, chiar cu stelele sale nenumăprate de pe umăr, dar să-l mai şi împingă spre o însemnată demnitate în cadrul Executivului? Dar asta, probabil, ţine tot de modernizarea statului, de lupta cu sistemul ticăloşit sau de crearea unei alte clase politice, mai moderne şi mai puţin atinsă de morbul compromisului alterator de conştiinţe...

Hanibal Giurgescu