Desluşiri: Sfidare naţională de Ziua Democraţiei

Ne vom aminti multă vreme de-aici înainte de ziua de 15 septembrie 2009. Fără pic de plăcere. Dimpotrivă. În chiar ziua în care este sărbătorită, în toată lumea democratică, Democraţia, România şi oamenii săi au fost sfidaţi de un guvern pornit, de nouă luni încoace, pe făcut rele. Din neştiinţă, dar şi din încăpăţânare.

Toată lumea cu ceva scaun la cap a căzut de acord că legile atât de importante pentru care Executivul şi-a asumat răspunderea puteau fi discutate în linişte, încă vreo lună de zile, astfel încât imperfecţiunile de care Consiliul Legislativ le-a sesizat de la o primă lectură să fie înlăturate, iar amendamentele depuse să fie analizate în detaliu. Toată lumea, spuneam, cu excepţia premierului Emil Boc şi a camarilei din partidul pe care-l conduce.

O atfel de poziţie, care a iritat o ţară întreagă, a fost facilitată, în primul rând, de slăbiciunea partenerului de gunernare, PSD, şi – cu deosebire – a liderului formal al acestuia. Mircea Geaonă a mizat pe cartea căii de mijloc – nici în căruţă, nici în teleguţă – şi a ieşit mai şifonat decât poate crede el în acest moment. Nici PD-L n-a ieşit întărit din această aventură, chiar dacă aceasta ar fi prima impresie.

Este inacceptabil ca un partid cu experienţa politică a PSD să înghită pe nemestecate trei pachete de legi despre care nu ştia bine ce anume conţin. Asta înseamnă indiferenţă ucigaşă faţă de actul legiferării. Ar fi fost mult mai normal şi lesne de înţeles, ba chiar lădabil, efortul parlamentarilor social-democraţi de a citi întâi bine legile, urmând ca abia apoi să şi le asume, în cunoştinţă de cauză.

N-ar fi fost nicio tragedie dacă, în amintita zi, parlamentarii PSD n-ar fi participat la şedinţa de plen, motivând – şi câştigând prin asta respectul tutoror – că studiază legile pe care urmează să le adopte. Dar, speriaţi de ameninţările cu remanierea venite din partea tovarăşilor de cârdăşie, iepuraşii lui Geoană s-au aşezat cuminţi, cu capetele plecate, în sala în care urma să peroreze Emil Boc.

În zadar s-au străduit Ion Iliescu, Adrian Năstase, ba chiar şi Marian Vanghelie să-i arate „prostrănacului” că o asemenea situaţie poate fi tratată şi cu demnitate, sufletul de slugă al acestuia nu i-a permis să adopte atitudinea care, cu siguranţă, l-ar fi adus cu un pas mai aproape de Cotroceni.

Actualul Guvern, cel care n-a reuşit să realizeze nimic vizibil în timpul de când populează Palatul Victoria, în afara unui haos fără precedent, a câştigat, se spune, o bătălie. Dar este o victorie înşelătoare. Iar asta, indiferent dacă va fi sau nu depusă o moţiune de cenzură, ba chiar şi indiferent dacă aceasta va trece sau nu. Este posibil ca Executivul sfidător să rămână în aceeaşi formulă, orice s-ar întreprinde. Chiar dacă ar cădea, ar rămâne ca Guvern interimar, până la găsirea unei alte formule. Ceea ce nu e deloc simplu, mai ales în plină perioadă electorală. Dar, dincolo de această posibilitate, rămâne realitatea unei comportări ruşinoase a ambelor partide care îl compun.

Pe acest fond, ne apropiem de perioada în care se va discuta exclusiv despre viitorul preşedinte al ţării, pentru următorii cinci ani. Asta, într-o stare de mare nemulţumire populară. Profesorii, medicii, juriştii, funcţionarii publici, adică intelectualitatea ţării, au multe de reproşat atât actualului preşedinte, cât şi partidului din care provine şi care-l va susţine la apropiatul scrutin. Faptul că aceştia au mai şi forţat mâna Parlamentului pentru trecerea unor legi încropite, şchioape şi agramate sporeşte şi mai mult starea de tensiune generală.

Probabil că va fi ales cel care va declara că se delitimitează de acest păgubos Executiv de azi şi care va susţine că, odată cu venirea sa, această adunătură va fi trimisă grabnic de unde a venit. Dacă aceşti indivizi care susţin că au în intenţie să modernizeze România după capetele lor rămân în actualele poziţii, suntem pierduţi definitiv.

Probabuil că niciodată, în ultimii douăzeci de ani, un govern românesc n-a fost mai profund dispreţuit. Iar culmea este că aceia care-l compun vor ca învingător să devină, de Moş Nicolae, chiar unul dintre ai lor. Nu e culmea cinismului, ci, mai curând, cea a neghiobiei.

Hanibal Giurgescu