Eternităţi de o zi: Criza politică – o soluţie de criză?

Foarte mulţi comentatori ai fenomenului politic autohton aleg soluţia simplistă de a-i considera pe actorii care le toarnă zilnic în urechi tot felul de scenarii ori explicaţii nişte bieţi diletanţi. Dar dacă nu este chiar aşa? Dar dacă această criză politică, prelugită dincolo de marginile răbdării oricăruia dintre noi este o farsă bine pregătită, chiar dacă prost jucată? Oricum, la economie nu se prea pricep guvernanţii noştri. Şi am simţit asta pe propria piele. Dar la politică? Cât de cât. Iar atunci când politica ajunge să însemne numai cinism şi minciună, e şi mai simplu.

După ce a eşuat lamentabil în încercarea sa de a stăvili criza economică, după ce ţi-a pus în cap o ţară întreagă elaborând pe genunchi, hoţeşte aproape, nişte legi tălâmbe, capii celor două partide-surori (vitrerge, ce-i drept!) s-au gândit s-o lase dracului de economie şi să se apune de ceea ce ei ştiu cel mai bine. (Cât de cât, desigur.) Şi au început să se-ncaiere în văzul naţiunii, să-şi pună poalele-n cap, să se insulte şi să se-njure, să-şi verse focul şi să povestească în gura mare una despre defectele celeilalte.

Şi aşa, în loc de măsuri anti-criză (vare oricum nu aveau niciun fel de efect, la felul jalnic în care erau elaborate), ni s-a spus despre şeful statului că e în permanenţă beat, că Vasile Blaga îşi pregătea de câteva luni revenirea la MAI şi tot de-astea. Apoi, după ce şi-au aruncat în obraz toate sudălmile cu putinţă, s-au gândit la asumarea responsabilităţii, care întotdeauna revine adversarului.

Dacă s-ar fi gândit mai bine, ar fi văzut că această chetiune – cu responsabilitatea – nu mai face în ochii românului nici cât o ceapă degerată. Nu şi-a asumat de atâtea ori preşedintele ţării responsabilitatea pentru erorile comise? Şi, ce i s-a întâmplat? A plătit în vreun fel? Şi-a prezentat demisia? Nicidecum, mai curând a crescut în sondaje,m omul spunându-şi: bravo lui, a avut curajul să-şi recunoască greşelile.

Ăsta da, politican onest. Şi totul a mers mai departe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Şi astfel, iată cum ţara începe să uite de nevoie, de grija zilei de mâine, de concediile fără plată obligatorii, de scăderea veniturilor şi de perspectivele sumbre ale intrării în imposibilitatea de plată a salariilor şi pensiilor, de trenurile şi tramvaiele deraiate, de spărgătorii de bănci niciodată prinşi, de furăciunile unor ministrese, de achitarea lui Ion Dumitru, după o ţeapă constatată de vreo trei milioane de aero, în fine, de toate nimicurile astea cotidiene.

Important a devenit cât de bărbat e Geoană în faţa lui Băsescu sau cât de dârz şi de hotărât rămâne Boc în faţa social-democraţilor, pe care i-a lăudat până acum pentru seriozitate şi consecvenţă în rezolvarea (aşa cum a fost ea, de mântuială) a treburilor ţării.

Dacă se joacă o comedie, iar noi, naivii, credem că asistăm la nişte autentice fapte de viaţă, chiar nenorocită, adică politică? Când îi văd pe Radu Berceanu sau pe Adriean Videanu cât de feciorelnic se miră de ce s-a supărat PSD doar pentru că li s-a luat un minister şi postul de vicepremier, am sentimentul că asist la o farsă. Că avem de-a face cu o diversiune diabolică. Uităm, iată, că suntem datori până în gât finanţei mondiale, că suntem umiliţi la CEDO, că lumea nu ne mai bagă-n seamă, că ne părăsesc marii investitori, iar de înlocuitori ai lor - nici vorbă, că Justiţia e cum e, adică asemenea Şcolii şi Sănătăţii (pe butuci) sau căîn curând vor creşte şi cota unică, şi TVA-ul.

Mai important e să privim la comedie, ca Jupân Dumitrache atunci când mergea la „măscările nemţeşti”, din care nu pricepea o iotă, dar se prefăcea, la fel ca şi cei din jur, că le pricepe şi se amuză de ele nevoie mare.

Dacă privim cu atenţie în jur, ţara se clatină din temelii. Mai nimic n-a fost bine, temeinic făcut în ultimele două decenii, în afară de privatizări frauduloase, îmbogăţiri prin furt şi corupţie şi deteriorarea ceeea ce mai stătea, cât de cât, pe picioare. Suntem mai vulnerabili ca oricând. Mergem cu teamă pe stradă, în trenuri sau pe şosele.

Copiii noştri sunt obligaţi să meargă la şcoală, dar nu primes manuale. Iar noi, cei care suntem obligaţi să li le cumpărăm, avem salarii tot mai mici pentru aceleaşi rate împovărătoare în bănci. Dar ce mai contează toate astea? Se apropie alegerile, cu chiolhanurile de rigoare şi cu farsele la care am început să participăm, cu pasiune, încă de pe acum.

Horaţiu Vlăsceanu