Eternităţi de o zi: Cum ne-am pierdut responsabilitatea

Există depusă, în Parlament, o moţiune de cenzură, atacând Legea salarizării unitare a bugetarilor, elaborată şi semnată de Opoziţia vizibilă, adică PNL şi UDMR. Nu ştiu ce şanse există ca aceasta să treacă sau ce calcule se fac în legătură cu ea. Cred, de altfel, că nici nu este prea important acest lucru.

Chiar dacă ar cădea, Guvernul s-ar putea menţine, ca interimar, până după data alegerilor prezidenţiale. Mai mult, în această eventualitate, nici remanieri nu s-ar mai puztea face. Aşa încât, PSD ar avea tot interesul să voteze în favoarea trecerii moţiunii, pentru că şi-ar păstra neatinse fotoliile ministeriale pe care le deţine, între care şi cel, atât de preţios, al Internelor. Dar, repet, nu consider acest moment un capăt de ţară. Problema reală cred că este alta, şi ea se referă la responsabilitate. Nu doar a celor din Guvern şi din Parlament, dar şi a noastră, a tuturor. O responsabilitate pe care sunt semne clare că am pierdut-o. Vreau să cred că nu pentru totdeauna.

Normal ar fi fost ca, dintre toţi românii, şeful statului să se arate cel mai responsabil. În fond, Legea Educaţiei nu impunea niciun fel de urgenţă. Comisia Miclea a fost înfiinţată în 2006 şi a lucrat câţiva ani buni. Se mai puteau îngădui câteva luni. Dar preşedintele şi-a sacrificat responsabilitatea (de se va fi gândit, măcar o clipă, la ea) pe altarul unui politicianism mărunt. Constatând că, în cinci ani de mandat, nu prea are ce lăsa în urmă, şi-a făcut din amintita lege o priritate. Fără să se mai gândească la faptul că ea e realizată în grabă şi are, încă, numeroase lacune sau prevederi neclare. La fel s-a întâmplat şi cu Legea salarizării, care mai putea fi discutată, încă, până la sfârşitul lui octombrie, atunci când era fixat termenul convenit cu FMI.

Dar el a folosit acest pretext pentru a-i pune în încurcătură pe pretinşii aliaţi de la PSD, marii perdanţi în cazul adoptării legii în actuala ei formulă nedreaptă şi neghioabă.
Astfel, nişte legi de care depinde însuşi viitorul nostru şi al naţiunii au fost expediate din înguste şi meschine calcule politice. Pătrunderea tot mai pronunţată a politicii în viaţa obişnuită, de fiecare zi, fără să întâmpine vreo rezistenţă din partea societăţii civile, a determinat pierderea responsabilităţii, la nivelul unei întregi naţiuni. Totul se transformă în mijloc politic de acaparare a puterii. Iar noi stăm pasivi în faţa acestei agresiuni care ne aneantizează ca popor ce-şi gândeşte destinul.

E firesc, având în vedere nivelul precar de cultură şi moralitatea inexistentă a politicienilor noştri, ca ei să încerce a-şi impune viziunea asupra societăţii. E nefirească, însă, slăbiciunea societăţii româneşti, a cărei agendă este dictată de câţiva sfertodocţi, mânaţi de vanităţi şi de boala incuzrabilă a cât mai rapidei îmbogăţiri fără muncă şi, mai ales, fără merite.

Este imposibil de imaginat, în orice stat care se respectă, ca parlamentarii, aleşii şi reprezenanţii unui popor să accepte adoptarea unor legi fără să cunoască, absolut deloc, conţinutul şi posibilele efecte ale acestora. E vorba, indiscutabil, de iresponsabilitate. Care poate fi extinsă, cu uşurinţă, la nivelul miniştrilor, care le-au aprobat în fugă şi fără pricepere în domeniu, dar şi la nivelul partenerilor sociali ai Executivului – sindicate şi patronate. Aşadar, o iresponsabilitate la scară naţională. Ceea ce este extrem de grav într-o democraţie, oricât de tânără şi de firavă ar fi ea.

Partidele politice nu mai dialoghează cu masele, ci s-au transformat în adevărate cazărmi, în care se ordonă şi se execută fără crâcnire. Câtă vreme, însă, în România, „filosof” este sinonim – în viziunea însuşi preşedintelui ţării – cu „tâmpit”, toată această ineptă şi neîntreruptă comandă politică s-a transformat, cu încetul, într-o normalitate care nu mai deranjează pe nimeni. Ne putem aştepta la orice, în orice clipă.

Lipsa noastră de reacţie este totală. Suntem trimişi în concedii fără plată, în masă, şi ni se pare un fapt obişnuit. Ni se taie din drepturile obţinute în timp, prin sentinţe judecătoreşti definitive, irevocabile şi executorii, iar noi nu crâcnim, de parcă le-am fi furat şi sunt, astfel, necuvenite. Acceptăm să fim minţiţi în faţă, să asistăm la ridicarea la rang de virtuţi a imposturii, analfabetismului, mârlăniei, golănelii, beţiei, curvărăsiei, iar noi dăm din cap a acceptare. După care ni-l mai şi plecăm – a supunere oarbă.
Parcă la fel, dacă nu mă înşeală memoria, ne comportam şi acum mai bine de douăzeci de ani. Atunci, ce-am mai condamnat şi de ce? Jucându-ne la nesfârşit cu propria noastră existenţă, urmă firavă – dar urmă – în istorie, nu vom afla calea spre maturizare, adică spre asumarea responsabilă a vieţilor ce ne-au fost date.

Horaţiu Vlăsceanu