Eternităţi de o zi: Cuvinte sleite de sens

E foarte greu pentru un om obişnuit, normal, să mai urmărească mesajele cărei sunt transmise de cea mai mare pate a clasei politice. Respectivele mesaje conţin prea multe cuvinte sleite de sens. Ele dau măsura deşertăciunii discursurilor ce ne sunt adresate tot mai frecvent.

Ce să mai pricepem, astăzi, după douăzeci de ani de când suntem astfel agresaţi, despre reala semnficaţie a cuvântului „reformă”. Numai de reforme am avut parte, una mai păguboasă decât alta. Reforma Educaţiei n-a făcut altceva, în numeroasele-i ipostaze, decât să distrugă şcoala românească. Nu este şi „Spiru Haret”, ca şi suratele sale, un rezultat la acestor reforme? Dar despre reforma Justiţiei, despre aceea a Agriculturii, ce să mai vorbim?
Mai crede cineva în „descentralizare”? Nici măcar miniştrii de Interne care s-au tot succedat, fără vreun rezultat palpabil.

Traian Băsescu refuză să dea vreo explicaţie în legătură cu matrapazlâcurile dovedite ale fratelui. Zice că o va face „la momentul potrivit”. Potrivit pentru cine, în condiţiile în care opinia publică este permanent dezinformată, fie prin minciuni sfruntate, fie prin omisiune. Ni s-a promis că vom afla sursele reale din care Ioana Băsescu a făcut nişte fabuloase investiţii imobiliare. Mai avem de aşteptat. Încă n-a sosit „momentul potrivit”.

Despre „lege” chiar nu mai avem a comenta. Justiţia este pe cât de descalificată în ochii populaţiei, pe cât e de lacomă. Până şi Elena Udrea, biată absolventă a unei „particulare”, discută despre legalitate, ca şi cum ar fi în cunoştinţă de cauză. Îmbătată de şansa ce i-a fost oferită, a uitat de unde şi cum a pornit-o.Acum, ea face legea în România, stabilind, cu de la ea putere, că o comisie parlamentară este ilegală. Şi se comportă aşa cum ştie mai bine, ca o vampă de mahala.

Ce ziceţi de „modernizarea României”, pe care e-au tot fluturat-o prin faţa ochilor – şi încă nu încetează cu acest penibil spectacol – actualul preşedinte şi actualul premier. România este atât de modernizată încât jumătate din populaţia sa nu beneficiază de apă curentă. Nici măcar întregul teritoriu locuit nu este electrificat. Viaţa la ţară e un calvar. Se fură în draci, de-a ajuns ţăranul să-şi strângă porumbul încă din august şi tot de pe atunci strugurii, de teamă că-şi va găsi locul, cultivat cu trudă, pustiit de hoţii care numai cu Poliţia n-au treabă, fiind blătuiţi cu ea. Comerţul stradal ilegal, care sluţeşte aspectul străzilor, e păzit de Poliţia comunitară, care-şi ridică în mod regulat taxele de protecţie. Dar Nica nu ştie nimica din toate astea.

Cu asemenea vorbe, nici măcar meşteşugite, se obţin voturile. Cu „ţepele” promise, transformate în veritabile ţepe, dar de cu totul altă factură: ţepe la energie, la afaceri, la ordonanţe date pe ochi frumoşi.
Ce ni se va promite în campania electorală care bate la uşă? Cine va mai avea îndrăzneala să ne asigure că vom trăi mai bine, mai curat, mai cinstit? Şi ce mijloace ar avea acel cineva să-şi îndeplinească angajamentele, atâta vreme când politicienii de la vârful partidelor şi cei din Parlament fac parte din aceeaşi jalnică famiglie?

Chiar dacă suntem la capătul puterii, la capătul răbdării, n-ar trebui să ne abandonăm speranţele. Există în ţara asta şi oameni oneşti, cumsecade, cultivaţi, cu credinţă în izbânda binelui. Au fost şi sunt daţi laoparte. Iar ei s-au resemnat. Au devenit struţi şi nu mai vor să scoată capetele din nisip, pentru a privi înaltul. Ei trebuie căuaţi şi sprijiniţi. Nu contează vârsta, ne-am săturat de tinerii merituoşi gen Eba, Boureanu sau Ridzi. Contează doar calitatea umană şi dorinţa de a îndrepta ceea ce a fost, cu osârdie, strâmbat în ultimele două decenii.

Societatea civilă nu pare pregătită pentru aşa ceva. Studenţimea a devenit o masă amorfă, ca efect direct al „reformării” sistemului de învăţământ, transformat într-o tarabă de vânzare a unor diplome calpe. Dar de undeva trebuie pornit. E nevoie de o mişcare menită să asneze societatea printre ale cărei smârcuri ne târâm zilele, tot mai întunecate, tot mai searbede.

Vieţile noastre sunt scurte şi trecătoare. Tot aşteptând, de altundeva, o izbăvire, ne vom duce cu regretul că n-am fost în stare să ne decidem cursul propriilor existenţe. Regretele, oricât de sincere, nu ne vor putea acoperi niciodată eventualul eşec.

Horaţiu Vlăsceanu