Eternităţi de o zi: Două jumătăţi de Românie şi ceva pe deasupra

Niciodată în istoria postdecembristă a României rezultatul alegerilor prezidenţiale n+a fost mai strâns ca acum. Cinci milioane de cetăţeni cu drept de vot au ales continuarea războiului care ne separă, deşi aparent facem parte dintr-o acceaşi naţie, în timp ce alte cinci milioane de cetăţeni, cu acelaşi drept de vot, au ales încetarea acestui război fratricid care ne macină şi ne decimează de mai bine de un an.

Toţi aceşti oameni şi-au exercitat un drept constituţional, iar opţiunea lor se cuvine a fi respectată în totalitate. Datorită câtorva procente în plus, a fost desemnat ca preşedinte al ţării cel susţinut de prima categorie. Nu mai trebuie intrat în amănunte – chiar dacă, pe cât de revelatoare, pe atât de dureroase – legate de modul în care atât de mulţi compatrioţi şi-au vândut conştiinţa pe câţiva bani sau ceva fleacuri sau de mizeria morală a unor inşi care i-au mituit pe nişte sărmani, şi cu duhul, dar şi cu resursele de existenţă. Este de datoria Justiţie să ia o decizie în acest sens. Noi discutăm principii, nu incriminăm şi nici nu dezvinovăţim pe nimeni.

Cele două jumătăţi de Românie se vor reprezentate la nivelul puterilor statului. Dar partidul care l-a sprijinit pe cel ales vrea totul doar pentru el şi pentru cel pe care l-a susţinut. În plus s-a dovedit a fi un partid incapabil de bună colaborare cu celelte reprezentate în Parlament, cu care a colaborat în timp, dar de care s-a dezis de fiecare dată.

Care să fie, atunci, soluţia? Probabil că aceea propusă de Crin Antonescu, adică recunoaşterea şi respectarea de către şeful statului a majorităţii parlamentare create înainte de ultimele alegeri şi vizibilă de-a lungul procesului electoral. Ar fi un semn firesc şi necesar de respect în faţa unui adversar pe care n-a reuşit să-l învingă decât la limită şi în condiţii, se spune, destul de dubioase. Asta ar însemna ca premierul pe care-l va desemna să fie reprezentantul acestei majorităţi. Nu unul impus de acea majoritate, aşa cum a tot şarjat până acum Traian Băsescu, ci unul acceptat de preşedintele ţării ca fiind reprezentativ pentru acea majoritate.

Ar însemna, însă, aceasta o probă de naivitate din partea noastră, o dovadă a faptului că după cinci ani de zile n-am înţeles modul de a gândi şi a acţiona al unui personaj politic, deja lesne predictibil, cum este Traian Băsescu. El îşi va continua războiul început cu pretinşii săi adversari, unii doar imaginaţi de el pentru a primi aplauzele galeriei, dar în primul rând cu garantul democraţiei care este Parlamentul. Va impune ca prim-ministru, aşadar, pe unul dintre apropiaţii săi ori pe un oarecine care să-i nu-i iasă din cuvânt, iar dacă Opoziţia îl va refuza, majoritară cum este, nu va ezita să declanşeze alegeri anticipate.
Proiectul Johannis, din păcate, a eşuat. Primarul Sibiului a părăsit ringul cu demnitate, refuzând să colaboreze cu Traian Băsescu chiar şi-n situaţia, probabilă, în care acesta l-ar fi desemnat ca premier. Aşa cum o vor face, se prefigurează de pe acum, şi Crin Antonescu, şi Mircea Geoană.

Luipta va continua între cele două jumătăţi de Românie. Doar că ţara aceasta nu numără doar zece milioane de cetăţeni, ci de două ori şi mai bine pe atât. În afara celor care s-au confruntat în cabinele de vot, rămân indecişii, copiii, cei lipsiţi de dreptul de-a alege sau bătrânii neputincioşi. La ei pare a nu se gândi nimeni. În toiul marii dispute, cei slabi sunt lăsaţi de izbelişte tocmai de cei care au obţinut puterea sau erau pe cale s-o obţină. Sistemul de sănătate şi cel de învăţământ sunt în vizibilă paragină. În lipsa unui Guvern puternic susţinuit de Parlament, paragina se va întinde şi se va perpetua. Vom rămâne nişte bieţi spectatori la luptele de gladiatori din arena politică, la luptele unor sclavi ai puterii şi ai dorinţei de grabnică îmbogăţire.

O Românie divizată este tot cea am obţinut după luni şi luni de tensiuni şi de dispute. De reconciliere nici nu poate fi vorba, ea fiind respinsă deja, în plină dispută a numerelor mari, de câteva zecimale nesemnificative. Un preşedinte ar trebui să vegheze la unitatea statului în fruntea căruia sa află sau să se străduiască s-o câştige, dacă ea nu există, cum se întâmplă acum. Asta ar însemna înţelepciune, putere de judecată, logică şi încrederea într-un ideal de armonie şi dreptate. Dar acesta este apanajul unui gânditor, necum al unui jucător.

Horaţiu Vlăsceanu