Eternităţi de o zi: Guvernare democratică prin serviciile secrete

Politica românească a intrat într-un grav impas. Ceea ce până acum era în stadiul de ameninţare, iată că s-a transformat în îngrijorătoare realitate. Problema despre care vreau să discut este reprezentativitatea partidelor noastre şi oamenii exponenţiali ai acestora.

Multă vreme, lumea nu i-a dat prea mare importanţă lui Marian Vanghelie. S-a amuzat de prestaţiile sale publice, de almanahele lui, de revelioanele de la Expo, de semianalfabetismul pe care proba la fiecare luare de cuvânt. Încetul cu încetul, intelectualul cu bacalaureat obţinut, prin mare trudă, în două sesiuni, la 29 de ani, a început să prindă curaj. Până la tupeu n-a fost decât un singur pase, iute făcut. A început să gireze alţi politicieni, care – spre suprinderea multora – au acceptat situaţia. Aşa s-a întâmplat, de pildă, cu Ecaterina Andronescu şi cu Adrian Severin (Oana Mizil şi alţii, de aceeaşi factură nu intră în discuţie). Apoi, s-a auzit că respectivul, certat cu cartea până la vârsta prezentă, ar conduce, de facto, Ministerul Educaţiei. Apoi, că ar conduce întregul PSD. Mai apoi, că ar decide totul la Ministerul de Interne.

Iată-l, deunăzi, pe amintitul Marian cum, îmbăţoşat, anunţă că anumite documente secrete sunt „puse bine”, doar el ştie unde, că nu se va ajunge la ele şi că acestea vor fi folosite când şi cum trebuie, fie că e vorba de Mircea Băsescu sau de EBA. De unde ştie toate acestea un primar de sector bucureştean? Ce se întâmplă, de fapt, la MAI? Servciile secrete au ajuns să guverneze în România? Spun asta şi pentru că acelaşi Vanghelie spune că anumite informaţii apărute pe piaţă provin, de fapt, de la SRI, unde Traian Băsescu este „la butoane”. Concluzia logică este că numai secrete nu se mai pot numi aceste servicii, iar implicarea lor în mersul (şchiopătat) al treburilor statului este evidentă şi cu atât mai periculoasă.

Intervenţia lui Marian Vanghelie a fost precedată de o ieşire intempestivă a Elenei Udrea, care reclama intervenţia diabolică a fostei unităţi „doi ş’un sfert” în manipularea populaţiei şi posibilitatea prodecerii de fraude, prin intermediul acestui serviciu, cu prilejul viitoarelor alegeri prezidenţiale. Asta înseamnă că, la fel ca şi Vanghelie, Udrea are acces la astfel de informaţii. Ba le mai face şi publice.

Aşadar, doi dintre politicienii de care oamenii de rând s-au amuzat copios, transformându-i în personaje de bancuri, sunt, de fapt, reprezentanţii partidelor din care fac parte. Politica noastră a ajuns să fie dominată de „Duduia” şi de „Goagăl”! Se putea întâmpla ceva mai nefast pentru a ne da seama unde am ajuns, datorită superficialităţii cu care am privit ascensiunea unor personaje al căror loc nu e admisibil să fie în primul rând al clasei politice? După Elena Băsescu şi Gigi Becali ajunşi europarlamentari, apar încareul de aşi ai politicii româneşti Elena Udrea şi Marian Vanghelie! Mai e loc de vreo speranţă, de vreo aşteptare optimistă? Patru semianalfabeţi, cu şcoli făcute prin fabrici particulare de diplome reprezintă, iată, poporul român.

Dacă mai adăugăm acestui tablou sumbru şi dorinţa explicit făcută publică a lui Viorel Hrebenciuc de reformare a unor altor servicii, pentru a-i bloca, astfel, preşedintelui ţării accesul la dirijarea lor, concluzia este că doar aceste servicii acţionează, de fapt, în statul pretins democratic în care trăim.

N-au luat poziţie faţă de asemenea afirmaţii extrem de periculoase nici şeful statului, nici premierul, nci liderul PSD. Ceea ce înseamnă că exact aşa stau lucrurile, iar spusele marilor politicieni Udrea şi Vanghelie sunt, de fapt, nişte banale realităţi, cunoscute şi acceptate cu seninătoate de primii oameni ai ţării.

Pericolul e imens, dar răul a fost făcut. Elena Udrea şi Marian Vanghelie cu greu vor mai putea fi opriţi. Au forţă şi autoritate la nivelul partidelor care i-au născut, cea ce spune totul despre nivelul atins de politica noastră.

Europa are, de-acum, parteneri de dialog pe măsura atenţiei cu care privit evoluţiile politice din România. Iar noi – liderii de opinie pe care-i merităm.

Horaţiu Vlăsceanu