Eternităţi de o zi: Iminenţa curbei de sacrificiu

Zvonurile ultimelor zile, al căror ecou se întrevede şi în cuvintele unor politicieni ceva mai slobozi la gură, sugerează că, în chiar această toamnă, pare iminentă începerea unei veritabile curbe de sacrificiu, de care doar generaţiile vârstice îşi mai amintesc, fără niciun fel de plăcere.

Se discută, aşadar, de trimiterea pe rând, a tuturor bugetarilor în concedii fără plată, începând din septembrie. Durata exactă a perioadei acestei odihne silite nu este cunoscută încă, dar ea va fi, se spune, de cel puţin zece zile lucrătoare. Dacă mai adăugăm la această posibilitate şi intenţia declarată a Executivului de a pune pe liber mulţi bugetară – de vorbeşte când de zece mii, când de o sută cincizeci de mii – e cert că vin vremuri din ce în ce mai grele.

Nu mai e un secret pentru nimeni faptul că Guvernul condus de Emil Boc n-a ştiut să gestioneze aşa cum s-.ar fi cuvenit criza economică pe care o traversăm, tot mai stresaţi şi mai lipsiţi de optimism. Dar trebuie spus că o contribuţie foarte mare la siatuţia în care am ajuns se datorează şi partenerilor sociali ai guvernanţilor – sindicatele şi patronatele. Ele au dat dovadă de acelaşi diletantism păgubos ca şi demnitarii din fruntea statului. Ceea ce ridică în mod acut problema caliutăţii profesionale şi, desigur, morale ale liderilor societăţii româneşti de azi. (Lideri care, n-aveţi nici urmă de îndoială, sunt absolvenţi a numeroase univerităţi din ţară, cu masterate şi doctorate pompos denumite.)

Criza valorilor nu este o noutate pentru lumea românească. Doar că, acum, în momente de cumpănă, iese la iveală mult mai pregnant şi mai dureros. Ezitarea continuă, nerespectarea promisiunilor şi a termenelor, amatorismul soluţiilor propuse au făcut din societatea noastră un câmp al experiemntelor ratate şi al eşecurilor succesive.

Marota pe care se bate monedă acum este cea a disponibilizării cât mai multor bugetari. E normal ca, în vreme de criză, să încerci să ajustezi cheltuielile, astfel încât ele să nu împovăreze prea tare bugetul de austeritate prevăzut. Doar că această operaţie se cuvine a fi făcută în urma unor studii serioase asupra impactului social al măsurilor pe care preconizezi a le lua. Altfel, atunci când spui, cu seninătate, că e nevoie de o reducere cu 20 la sută a cheltielilor destinate salariilor bugetarilor, să nu devii ridicol din lipsă de argumente. Poate că realitatea – cunoscută cum se cuvine – ne-ar putea permite şi o reducere mai drastică. Apoi, trebuie să ştii cu precizie de unde anume să tai. Altfel, dacă o faci anapoda, măsura s-ar putea să se întoarcă împotriva celor care au adoptat-o.

Cert este că deciziile, la cel mai înalt nivel, se iau anapode, după ureche şi după interese – politice sau personale. S-a ajuns până acolo încât partidele aflate la putere să-şi păcălească, să-şi înşele fără milă chiar şi susţinătorii fideli, pe care i-a adus în posturi importante şi, până acum, bine plătite, iar acum îi ameninţă cu restructurări şi le taie fără milă veniturile. Nimeni nu mai înţelege nimic. În primul rând nu înţeleg ce ar trebuzi să întreprindă cei care iau hotărâri importante, la vârf.

De fapt, acolo se produc marile confuzii.

Este prea puţin important, pentru omul obişnuit, dacă Guvernul actual va mai continua în actuala componenţă, dacă vor exista remanieri sau chiar schimbarea întregului Executiv. Răul cel mare a fost făcut: ţara a pornit-o, primejdios de abrupt, la vale. Şi nu se prea văd căile de revenire, cel puţin pe termen scurt, adică atât cât durează o amărâtă de viaţă de om. Ne-am îndatorat, nu ştim cum s-au evaporat banii veniţi, pe care va trebui să-i restituim, deşi ei n-au ajutat la mai nimic.

Ni s-a spus, iniţial, că ei reprezintă o „centură de protecţie”, dar nici măcar centură de salvare nu s-au dovedit a fi.

Plătim greu preţ propriei superficialităţi, propriei credulităţi, care ne-a determinat să votăm, fără discernământ, nişte promisiuni făcute în derâdere. Dacă se vor confirma scenariile pesimiste – dar e posibil să fie şi realiste – cel puţin într-o lună a acestui an vom primi doar jumătate din salariul cuvenit. S-ar putea ca acesta să fie doar un timid început. Cert este, însă, că pensiile nu se vor mai mări, de la începutul lui octombrie, nici măcar cu acel infim procent de doi la sută promis.

E încă un avertisment de care trebuie să ţinem cont. Iar îngheţarea salariilor, primită cu nepăsare de români, va continua pe parcursul încă unui an, cel puţin. Nu ne rămâne decât să trăim bine şi, având în vedere imperativele crizei, cât mai puţin.

Horaţiu Vlăsceanu