Eternităţi de o zi: Jobenul imoralităţii strivitoare

Politica, prin reprezentanţii ei, îţi zâmbeşte pervers, alegătorule, şi te salută cu exagerat respect, în fiece moment. La locul tău de muncă există, cu siguranţă, câţiva politiceni. Iar dacă lucrezi la stat, e şi mai simplu – şefii tăi sunt aduşi acolo din considerente politice. Pe micile ecrane, figurile devenite familiare ţi se adresează mereu politicos, aproape slugarnic („îi salut pe telespectatorii dumneavoastră etc.”).

Cu prilejul difgeritelor manifestări, aceiaşi indivizi îţi sunt alături, îţi dau mâna, se fotografiază fericiţi alături de anonimul care eşti, îţi oferă o floare sau un pix şi te întreabă ce probleme mai ai, promiţându-ţi că te va ajuta să le rezolvi, dacă o să ajungă el la putere. Politica îşi scoate jobenul în faţa ta, sărman şi credul alegător, cu gândul perfid, niciodată direct exprimat, că a mai câştigat un vot. Dar jobenul acesta ascunde la mulţi dintre ei, aşa cum ai mai văzut pe la iluzioniştii de circ, exact ce nu te-ai aştepta mai puţin să afli acolo: imoralitate. O imoralitate care se va dovedi, în ceea ce te priveşte direct, de-a dreptul strivitoare.

Din păcate, ne-am deprins cu această imoralitate şi am ajuns chiar s-o admirăm, s-o transformăm în model de viaţă, mai ales atunci când şirul acestei vieţi se cheamă parvenire. Nu e moral să mergi la şcoală pentru a trage chiulul, a-i păcăli pe profesori şi a nu învăţa, de fapt, nimic. Aşa au procedat cei mai mulţi dintre actualii politicieni, la vremea studiilor făcute, cum-necum. La fel, e profund imoral ca, după ce ai trecut prin amintita şcoală ca gâsca prin apă, să te mai şi apuci să dai lecţii de cum ar trebui să arate un învăţământ performant, de care n-ai habar. N-a fost niciodată moral şi nu va fi vreodată să faci bişniţă, înşelând statul şi dobândind foloase necuvenite. N-a fost şi nu va fi moral să minţi. Şi tot aşa...
Viaţa noastră politică adună tot mai multe exemplare care n-au nicio legătură cu moralitatea. Iar lumea spune: n-ai ce-i face, aşa e viaţa... Ce dacă fiinca unui grangor şi-a cumpărat o casă la un preţ colosal fără a benificia de banii necesari unei asemenea investiţii? Vom zice: deh, e fiica tatălui! Tot fiica tatălui faţe ţara de râsarlamentul European, dar...asta e! Cum să nu învârtă afaceri fratele primului om în stat, dacă a avut o asmenea şansă? Cum să nu sfideze un întreg Parlament o femeie, absolventă a unei universităţi particulare, ajunsă ministru (!?) doar pentru că se bucură de protecţia şefului suprem? Cum să nu ajungă tot ministru o altă femeiuşcă devenită protectoarea fiicei aceluiaşi şef?

Ne-am pierdut cu totul simţul moralei în ultimii douăzeci de ani, în care doar şmecherii, învârtiţii, agramaţii, poltronii, escrocii cu relaţii s-au perindat pe la conducerea treburilor ţării, pe care le-au transformat în propriile lor afaceri profitabile. Multe dintre zicalele noastre păstrează o aer profund balcanic. Se spune că hoţul neprins e negustor cinstit. Nimic mai fals, în ordine etică vorbind. Hoţul neprins este, de fapt, un hoţ care va trebui prins şi pedepsit. Dar un hoţ, care niciodată nu va trebui tratat ca un negustor cinstit.

Fatalitatea specifică genei noastre ne joacă feste, iar ponoasele tot noi le tragem.
N-a zis nimeni nici pâs atunci când s-a tot constatat, în timp, că, sub acoperirea obiectivului generos şi democratic al creşterii rolului femeii în societate, actualul şef al statului s-a comportat ca un sultan, care şi-a trmis cadânele în cele mai înalte structuri politice şi administrative. Când tinerelor politiciene li s-a atras atenţia că, pentru a prograsa în acest domeniu nu e obligatoriu să treci prin patul şefului de partid, celui care a făcut remarca i s-a lipit pe frunte eticheta de misogim. Ba şi de bădăran. Or, omul nu făcea altceva decât să proclame un principiu moral sănătos, de care ar trebui să se ţină cont, cel puţin până când se va legaliza prostituţia.

Nu poţi să-şi angajezi nepoata şi, apoi, să critici cu asprime nepotismul de prin alte părţi. Nu-ţi poţi face şoferul consilier personal, iar după asta să atragi atenţia cât de mult poate câştiga un alt şofer. Aşa cum nu poţi să le ceri celor sărmani să strângă cureaua, iar tu să pleci în concedii costisitoare, nedeclarate ca atare, pe bani publici. Este cum nu se poate mai imoral să faci publicitate, tot pe bani publici, unei bănci la care eşti dator, ca persoană particulară.

Răul nu ne vone din alte părţi, ci din noi înşine, din „înţelegerea” complice a celor care-şi scot jobenul, în bătaie de joc, în faţa noastră. Şi cărora noi le găsim scuze în loc să le cerem socoteală. Şi să le solicităm pedepsirea meritată. Imoralitatea strivitoare şi acceptată ne-a adus în starea promiscuă în care ne aflăm.

Horaţiu Vlăsceanu