Eternităţi de o zi: Până unde poate merge ridicolul

Emil Boc are o vorbă: nu reuşim să facem ceea ce ne-am propus, mergem acasă. Dar el nu se lasă dus. Chit că n-a făcut din ceea ce a promis public. Acesta este motivul pentru care este privit ca un papagal. Şi tratat în consecinţă. Chiar şi de miniştrii Cabinetului său, care nu dau o ceapă degerată pe promisiunile premierului, cum că nimeni din Guvern nu pleacă în concediu. Iată că au plecat câţiva. Şi?

Acelaşi Emil Boc recunoaşte că nu ştie câte agenţii are în subordine Executivul, dar se angajează că le va reduce şi/sau le va comasa. Acum s-a decis: vor rămâne doar vreo sută şi ceva. Peste nouă mii de oameni au liber drumul spre şomaj. Dar de adminsitraţiile locale se pare că a uitat.

Până unde poate merge ridicolul unui asemenea pesonaj? Câtă vreme va mai putea fi acceptat un asemenea mod de conducere, aproximativ, ineificient şi, până la urmă, mincinos? Răspunsul e simplu: până când PSD va realiza ipostaza ridicolă în care se află, la rându-i. Mircea Geoană e un Emil Boc aflat, hilar, în opoziţie, deşi e la guvernare. Comicul situaţiei este, pe cât de evident, pe atât de dureros.

Social-democraţii se găsesc într-o situaţie de-a dreptul rizibilă, pe care se prefac a nu o conştientiza. Ei vor să conducă ţara, dar nu vor să aibă preşedinte. Stau lipiţi de putere, ca ploşniţele, dar au pretenţia că îşi pun în aplicare propriile soluţii, care nu există, de fapt. Mai nou, se pare că vor s-o lase mai moale cu Elena Udrea – un personaj nu doar detestabil prin pretenţiile afişate, în raport cu micimea puterilor sale mentale, dar şi nociv pentru întraga societate românească – în schimbul luării în consideraţie a propunerilor făcute de ei pentru ieşirea din criză, care soluţii nu valorează nici cât o ceapă degerată acum, în plină caniculă.

Se poate merge până oriunde cu ridicolul, dacă asta nu afectează o naţie întreagă. Traian Băsescu îşi permite să afirme, cu nonşalanţă, că datorită lui a ajuns Voronin preşedintele Moldovei. Se poate o ruşine mai mare? Dar opinia publică a înghiţit pe nemestecate informaţia şi a tăcut mâlc.
S-a mai auzit ceva despre doamna Ridzi? Organele abilitate păreau grăbite să rezolve cazul, dar zelul pare a li se fi temperat, la o indicaţie oarecare primită de la Cabinetul Unu. Se întâmplă ceva cu respectabilul Nemirschi? Sau cu manechinul Mazăre?

Ridicolul poate merge până foarte departe, dar noi suntem ofranda lui. Conduşi de nişte maimuţoi fără coloană vertebrală, am uitat până şi ce-i protestul sincer. Apare inutilul ministru Niţă, după o întâlnire a Coaliţiei de guvernământ – care a strâns într-o singură încăpere mai mult de un sfert din PIB-ul ţării –, şi spune că decizia mahărilor României este să se întoarcă cu faţa către români. Să înţelegem că stătuseră, de opt luni încoace, cu spatele? Ei da, aşa stătuseră, şi aşa stau şi azi. Mai zice acelaşi Niţă că s-a mai decis şi să se dea prioritate problemelor naţiunii. Nu vă emoţionează declaraţia? După care iese la rampă un anume Graţian Pop, tot pesedist, şi spune că s-a luat o decizie istorică în această inutilă Coaliţie a nimănui: să nu se mai atace reciproc, de parcă asta nu era deja o prevedere de bază a protocolului.

Câtă vreme ne vom mai lăsa prostiţi de asemenea declaraţii? Cât vom mai suporta ca vieţile noastre să depindă de astfel de indivizi, care, asemenea beţivilor invederaţi, azi promit una, iar mâine, sub imperiul alcoolului, fac tocmai pe dos, după care regretă şi o iau, iar, de la început.

Ne lipseşte, se pare, demnitatea, respectul faţă de noi înşine. Acceptăm un premier care se pretinde jurist, dar încalcă, fără jenă, Constituţia. Acceptăm ca Economia să fie la mâna unui Videanu, iar Finanţele la cheremul unui fost slujbaş al său. Vedem cu ochiul liber că Ecaterina Andronescu ar legătură cu Învăţământul cam cât Plăcintă cu Sportul, ori Udrea cu Turismul, dar ne facem că plouă. Timp în care totul în jurul nostru, ba chiar şi în noi, se deteriorează.

Acceptăm că e criză, că ni s-au golit buzunarele de tot, dar acceptăm şi ca preşedintele nostru să petreacă la fiecare sfârşit de săptămână, în altă parte a ţării, pe banii noştri, şi să mai şi îndemne ca asmenea chilhanuri să continue, spre binele poporului.
Dacă admitem să trăim astfel, înţelegem perfect până unde poate merge ridicolul.

Horaţiu Vlăsceanu