Eternităţi de o zi: Reformarea de dincolo de cuvinte

Reformarea pare să fi devenit un fel de sport naţional. Însă unul ciudat, aparte. Unul care, de fapt, nu se joacă, dar despre care se vorbeşte într-una. „Reformarea societăţii româneşti” este una dintre plăcile cele mai ascultate, dacă urmăreşti cumva luările de potiţie ale şefului statului ori măcar ecoul acestora, mitraliat de Emil Boc. Mai ave, apoi, „reformarea clasei politice”, altă marotă prezidenţială, la fel de lipsită de consistenţă ca şi prima. Apoi, logic, „reformarea instituţiilor statului” „reformarea învăţământului”, reformarea sistemului de sănătate”, „reformarea serviciilor secrete”, „reformarea adminsitraţiei publice” etc., etc.

De fapt, nu s-a întâmplat nimic notabil, cu excepţia faptului că reformarea – care chiar a existat, n-o să vă vină să credeţi – ne-a coborât, în loc să ne ridice. Haideţi să începem cu reformarea clasei politice, cel mai des clamată. Pe partea stângă a eşichierului au existat pierderi norabile – dacă ne gândim măcar la Alexandru Bârlădeanu sau Dan Marţian. S-a lăsat de politică Virgil Măgureanu şi s-.a apucat de ea Ioan Talpeş. Restul garniturii a rămas, de la Ion Iliescu la Octav Cozmâncă. Au devenit lideri politici şi Dan Voiculescu, ba până Marian Miluţ. Ce să reformezi la PSD şi cu cine? Să-i reformezi pe Năstase, pe Mitrea, pe Rus, pe Vangheilie, pe Hrebenciuc, pe Oprişan, pe Mazăre, pe Dragnea? Sau, tot la stânga, pe Dan Ioan Popescu ori pe Corneliu Vadim Tudor?

Partid hibrid, PD-L e alcătuit din foşti socialişti – gen Băsescu, Blaga, Berceanu, Boc –, din foşti liberali – ca Stolojan (şi el cu stare socilaiste vechi), Stoica, Flutur sau Gh. Ştefan – şi din tinere speranţe, aducătoare de suflu nou, de tip Udrea, Boureanu, Anastase, familia Ridzi, Plăcintă, Paleologu, Elena Băsescu, Voinescu, Traian Radu Ungureanu şi alţii, de aceeeaşi altitudine morală. Ei au deprins o singură lecţie, cea a supunerii necondiţionate faţă de liderul suprem, şi acum sunt gata să dea lecţii de cultură politică tuturor celor care nu ştiu să fraudeze, ca ei, nişte amărâte de alegeri. Nu există leac nici pentru această adunătură ce se vrea a fi privită ca elitistă.

Ce ar fi de reformat la PNL, un partid care s-acălit de-a lungul unei existenţe postdecembriste aproape aventuroase? Radu Câmpeanu şi Ionescu Quintus au rămas alături de echipa iniţială, din care făceau parte Dinu Patriciu, Popescu-Tăriceanu, Viorel Cataramă sau Chiliman, alături de care au venit Crin Antonescu, Vosganian, Norica Nicolai, Ludovic Orban, Radu Stroe şi încă atâţia alţii. Ei sunt cei care au pledat şi pledează pentru România bunului-simţ, o utopie, în momentul de faţă, dar una frumoasă, pentru francheţe în negocieri, pentru fermitate în decizii ori pentru respectarea partenerilor de dialog.

Nu e nimic de reformat de pe azi pe mâine, aşadar. E vorba doar de o anumită educaţie legată de dezbaterea şi punerea în aplicare a soluţiilor care pot duce ţara mai departe. De un plus de bună-creştere, de înţelegerea drumului spre binele colectiv. Dar în aceste privinţe nu se pot da lecţii. Întâi de toate, pentru că nu ar fi primite, acceptate.
Ei bine, cei enumeraţi mai sus şi încă mulţi alţii vorbesc, fiecare în stil propriu, despre diferite tipuri de reforme. Puţini – poate doar Crin Antonescu – vorbesc în cunoştinţă de cauză despre reforma morală a întregii societăţi. De aici ar urma să decurgă totul – şi o şcoală mai bună, şi atenţia medicului faţă de pacient, şi cinstea poliţistului, şi dreptatea pe care s-o împartă, fără părtinire, judecătorii.

Până una-alta, ne limităm la a ne plânge, la a spune ce ne doare. Şi ne dor multe. Ne doare, în primul rând, incapacitatea celor numiţi în fruntea diferitelor domenii de activitate ale statului de a decela proiblemele grave, adesea considerate insolubile, şi de a purcede, cu răbdare, inteligenţă şi pricepere, la rezolvarea lor. Ne dor, apoi, discursurile politicianiste, goale de conţinut, care promit azi pentru a se dezice mâine. Ne doare situaţia îngrozitoare pe care o tot traversează lumea satului, ai cărei tineri par mai lipsiţi de şansă ca niciodată în istorie.

Reformarea este cu adevărat necesară, dar aceea de dincolo de cuvinte. Nişte oameni care fură (orice – voturi, contracte cu statului, bani de la contribuabili) nu pot reforma decât, cel mult, sistemul de a fura şi de a-l face mai performant – ceea ce, la noi, s-a şi întâmplat, fapt care se vede cu ochiul liber. Cum să le ceri să devină, peste noapte, altruişti, măcinaţi de grija celor mulţi, săraci şi fără orizont? Ar însemna să ceri imposibilul şi ţi se va răspunde în consecinţă. Aşa cum ni se şi răspunde, zi de zi. Pentru că la noi doar vorba face şi desface. Fapta e doar pentru cărora, din vreme în vreme, li se cerşeşte votul.

Horaţiu Vlăsceanu