Eternităţi de o zi: Spulberarea şcolii româneşti

Parcă niciodată nu s-a vorbit mai mult decât acum despre starea şi soarta învăţământului de la noi. Scandalul iscat de Universitatea „Spiru Haret” a învolburat mult apele, dar nu în privinţa aflării de soluţii, ci în direcţia risipei de invective. Spulberarea şcolii româneşti, la care asistăm plini de durere, dar neputincioşi, se datorează intervenţiei în forţă a politicului în această zonă delicată. Cu un ministru care a mai încurcat câţiva ani buni treburile domeniului şi cu un preşedinte, fără drag de carte şi de disciplină şcolară, care vrea să dea liniile directoare ale unei reforme din care nu pricepe mare lucru – învăţământul n-are cum scăpa nevătămat.

Degeaba încearcă Andrei Pleşu sau Gabriel Liiceanu să-şi mai spele păcatele acumulate întru slăvirea meritelor celui cazat la Palatul Cotroceni, adesându-i o scrisoare deschisă în care-i dezvăluie precaritatea poziţiei pe care a adoptat-o în privinţa relaţiei dintre învăţământul superior particular şi cel de stat, răul cel mai a fost făcut. El se numeşte învăţământul la distanţă şi e greu de crezut că, la înflorirea pe care a atins-o, s-ar mai putea lăsa învins.
Pe de altă parte, s-au trimis în şcoli tot felul de misive din parte ministrei Ecaterina Andronescu, prin care se cere explicit creşterea numrului de elevi din fiecare clasă şi, implicit, reducerea numărului de profesori. Măsura este nu doar represivă, ci nocivă, contraproductivă. Un colectiv alcătuit din 40 de elevi nu poate atinge performanţele unui de 25, asta este de la sine înţeles. Şi-atunci, de ce ne întoarcem la o situaţie pe care am dezavuat-o până acum? Simplu – din cauza pretinsei crize.

Adevăratele probleme sunt altele, multe şi grave. Educaţia din familie tinde să devină un obstacol în calea viitoarei performanţe şcolare. Familia prinde a-şi abandona realele şi beneficele rosturi. Copilul este tot mai puţin urmărit şi îndrumat. Libertatea prost înţeleasă se transformă, cu timpul, în rebeliune împotriva normelor sociale. Copiilor nu li se mai insuflă curiozitate, pasiuni. Ei nu mai joacă şah, nu mai colecţionează nimic, nu citesc şi nu li se spun poveşti. Sunt, de mici, sclavi ai televizorului şi ai calculatorului. Se înstrăinează de lumea din jur. Nu ştiu să participe la viaţa socială şi nici nu înţeleg de ce ar face-o.
Ajunşi pe băncile şcolii, dau de dascăli plictisiţi şi bombardaţi de problemele traiului greu de azi pe mâine. Oameni, adesea, fără har, ajunşi în cancelarii pentru că au fost refuzaţi în carierele pe care şi le-ar fi dorit. Iar după absolvirea liceului, vine învăţământul la distanţă, lipsit de contactul direct al studentului cu magistrul, de viaţa studenţească, plină de farmec, de tensiune, de prieteniile contruite pentru o viaţă.

E greu, în condiţiile actuale, să faci educaţie. Modelele oferite de atotputernicele mijloace de comunicare în masă sunt, cu puţine excepţii, penibile. Ce să înţeleagă un adolescent văzându-i pe micul ecran pe politicienii care se întrec în invective şi minciuni? Sau pe aşa-zisele vedete? Criza actualei societăţi este una profund morală – aşa cum a lăsat să-i scape şeful statului –, dar vinovaţii adevăraţi sunt tocmai cei care recunosc această stare de fapt, la adâncirea căreia au contribuit în cea mai mare măsură.
Societatea însăşi este una care alienează şi distruge destine.

O societate în care colcăie corupţia, în care adolescenţii învaţă să trişeze să la examene sau să plătească, în fel şi chip, pentru note nemeritate constuieşte maturi lipsiţi de repere etice. Cumpătarea, buna cuviinţă, argumentaţia raţională, dialogul bazat de disputa de idei au dispărut cu desăvârşire. Tinerii discută astăzi numai despre distracţie, maşini, bani, orgii sau frutişaguri. Nici măcat table sau cărţi nu mai joacă, precum pensionarii care-şi caută în aceste jocuri nevinovate alinare pentru tristele lor bătrâneţi. Chiar sportul – până şi fotbalul – este scos în afara preocupărilor curente. Revenirea la normalitate nu e deloc lesncioasă, şi nici repede nu poate fi realizată. Mai ales în condiţiile timpului pe care-l trăim. Am ajuns doar a ne suporta, tot mai greu, unii pe ceilalţi. Nu mai ştim să admirăm, să ne umplem sufletele de bcuriile simple ale vieţuirii în spaţiile la care avem acces.

Spulberarea şcolii româneşti este efectul direct al unei societăţi în derivă, lpsită de modele, de orizont şi de încredere în sine. Iar timpul, se ştie, rareori îşi vădeşte răbdarea cu cei care-l risipesc.

Horaţiu Vlăsceanu