Eternităţi de o zi: Ştim, cu adevărat, ce vrem?

Ne pregătim de alegerea, pentru viitorii cinci ani, a preşedintelui ţării.

Ştim, încă de pe acum, cine ar putea candida pentru marea dregătorie – patru oameni politici în legătură cu care ştim aproape totul, având state vechi de prezenţă publică.

Nu atât numele lor interesează, însă, cât profilul preşedintelui pe care-l dorim şi pe care avem posibilitatea de a-l înscăuna la Cotroceni.

Dar marea întrebare este decă ştim cu, cu adevărat, ce vrem. Dacă ştim bine ce aşteptăm de la viitoarea prestaţie a acestuia. Şi, mai ales, dacă respectiva prestaţie, pe care nu putem decât s-o bănuim, va fi în concordanţă cu necesităţile ţării şi cu speranţele noastre, evident – de mai bine.
Până una-alta, vedem cum trăim. Şi simţim dureros asta.

Suntem cetăţenii unei ţări care, deşi a reuşit să pătrundă în NATO şi în Uniunea Europeană, nu se bucură de cine ştie ce prestigiu şi nu are un cuvânt serios de spus lumii sau măcar continentului nostru.
Vedem cum nivelul de trai, devenit accptabil până anul trecut, se deteriorează într-un ritm care înspăimântă.

Constatăm că violenţa, tupeul şi grosolănia au devenit componente ale vieţii noastre de fiecare zi.
Observăm cum demnitarii devin tot mai îndrăzneţi şi mai aroganţi faţă de noi, cei care i-am desemnat să ajungă acolo unde au ajuns.

Ce tip de preşedinte ne dorim, în aceste condiţii? Ce-ar trebui să facă şi ce-ar putea face el pentru noi?
În abesnţa unor astfel de întrebări şi a aflării unor răspunsuri clare şi ceorente, alegerile prezidenţiale nu reprezintă decât încă un exerciţiu electoral lipsit de orice fel de eficienţă.

Problema nu este să nu situăm nepărat de partea unui anume candidat sau împotriva altuia, ci să vedem cât de îndreptăţită ar fi, în perspectivă, opţiunea noastră. Sunt, oare, cei pe care-i ştim astăzi dornici să devină preşedinţi, oamenii potriviţi pentru o asemenea funcţie?
Mărturisesc că nu am decât răspunsuri parţiale şi total subiective la aceste chestiuni. Nu mă simt îndeajuns de bine pregătit pentru a merge în faţa urnei. Dar îmi propun să meditez serios în marginea acestui subiect până în ziua alegerilor.

Probabil că acelaşi lucru ar trebui să facă şi societatea civilă. Către un astfel de subiect s-ar cuveni să se concentreze dezbeterile publice. N-ar trebui să ne mai legăm doar de amănunte şi de vorbe azvârlite fără multă pregătire de către candidaţi. Poate că nu le-am cercetat prea bine realele intenţii şi nu le-am estimat îndeajuns de atent calităţile şi defectele.

Ce-i drept, până acum s-a tot vorbit în dodii. Candidaţii s-au atacat reciproc, în încercarea de a găsi vulnerabilităţile contracandidaţilor. S-a constatat că există multe asemenea vulnerabilităţi. Dar la punctele forte, nimeni nu s-a referit serios şi îndeajuns.

Desemnarea unui şef de stat nu e, desigur, o joacă. Este un fapt ce ţine de istorie, dar şi de devenire. De două decenii votăm doar cu inima şi mai puţin cu mintea. Căutăm să îndepărtăm răul cel mai şi ne mulţumim cu cel mai mic. De ce nu ne-am propune să votăm şi binele? Mare sau mic.

Nu cumva am ajuns la concluzia pesimistă că el nu poate fi regăsit printre cei care urmează a candida? Dacă aşa stau lucrurile, e grav, iar viitorul nostru devine încă mai incert decât prezentul lipsit de busulă.
Sigur, nici candidaţii nu se înghesuie să ne spună lucruri cu adevărat semnficative. Niciunul nu încearcă să descrie România pe care o întrevede în cazul în care va ajunge primul om din stat. Însă noi ar trebui să le imunem să facă asta. Cu puterea celor care nu vor puterea, cum ziceau liderii mişcărilor împotriva comunismului.

Dacă întârziem s-o facem, dacă ezităm la nesfârşit sau dacă, şi mai rău, nici ni ne punem asemenea probleme, n-avem ce aştepta de la viitorii cinci ani nimic altceva decât veşnică improvizaţie, cuvinte-n vânt, promisiuni şi sărăcie.

Horaţiu Vlăsceanu