Eternităţi de o zi: Tâmpenie sau fatalitate?

Puţină, foarte puţină lume poate spune, cu mâna pe inimă, că mai dă doi bani pe Emil Boc. Omul şi parlamentarul cu acest nume sunt sinonime cu ruşinea. Îmburicat, din dorinţa de a-şi depăşi statura, pe care natura i-a dat-o pe potriva minţii, pigmeul premier emite, cu o dezolantă ritmicitate, numai inepţii. Nimeni nu susţine că aparatul birocratic nu este, în aceste momente, supradimensionat. Dar de aici, de la această constatare, şi până la a decide procentele restructurării se cale lungă. Numărul bugetarilor din administraţie poate fi redus nu doar cu 50 la sută, aşa cum promite primul ministru, ci chiar cu 60 sau 70 la sută. Dar asta numai după ce realizezi un studiu în această direcţie, vizând impactul respectivei decizii asupra bunului mers al instituţiilor statului. Frustrat, probabil, de o copilărie de-a lungul căreia i s-a poruncit fără oprire, cosaşul de serviciu al naţiunii simte nevoia – de înţeles din punct de vedere psihologic – să comande. Să fie în prim-plan. Chiar dacă se face de râs. El este cel care, de curând, pleda pentru ca populaţia să privească actuala situaţie a ţării lovite de criză cu optimism. În condiţiile în care tot el, prin anunţurile făcute, pe un ton mereu sumbru, a indus aceleiaşi populaţii psihoza unei prăbuşiri greu redresabile. I s-a tot atras atenţia asupra componente morale a crizei, dar n-a băgat de seamă, recitându-şi grav partitura de cioclu ca un copil retardat singura strofă pe care a reuşit s-o înveţe.
E limpede că omul habar n-are de motivele reale care l-au propulsat în jilţul deţinut acum. De meriti nici nu poate fi vorba. Ci doar de o dizgraţioasă slugărnicie, care l-a făcut mai ridicol decât este de fapt. Nici până acum nu s-a înţeles foarte bine ce este cu această criză: e vorba de tâmpenia actualului Executiv sau de o fatalitate, căreia suntem nevoiţi să ne supunem? (Personal, înclin spre cea dintâi varinată.)
Incapabilul Boc – o simplă interjecţie fără rol sintactic într-o frază dezarticulată – bate câmpii fără graţie, vorbind de toate relele posibile, cobind pe toate posturile de televiziune, dar îndemnându-ne la optimism. Nu s-a pronunţat în cazul Ridzi, deşi era vorba de un ministru al Cabinetului său. Nu se prondunţă în cazul „Spiru Haret”, deşi valurile au fpst făcute tot de un membru al Guvernului pe care se preface a-l conduce. În schimb, o ironizează pe biata Plăcintă (de parcă onomastica n-ar fi ironizat-o îndeajuns), după ce se presupune că el a propus-o pentru numirea în funcţie.

Caricaturizând funcţia înaltă pe care o deţine în stat, Emil Boc face imense deservicii partidului din care face parte şi, mai ales, mentorului său. Boc este simbolul declinului de imagine pe care-l traversează şeful statului, inventatorul său ca lider politic şi înalt demnitar. Iar naţiunea suportă, pe propria-i piele, acest nefast experiment eşuat.

Dincolo de ceea ce poporul va decide, către sfârşitul acestui an, cu privire la noul preşedinte al ţării, Guvernul actual şi-a dovedint cu prisosinţă inadecvarea la siatuţia prezentă, pe care nu o poate stăpâni. Traian Băsescu şi-a legat, în mod explicit, viitorul politic de rezultatele Executivului pe care l-a moşit. Rezultatele – se vede de la o poştă – sunt catastrofale. Ar fi necesară, pentru orice minte cât de cât lucidă, grabnica remaniere a Cabinetului, începând cu primul ministru. Ar fi un semn că şeful statului poate să-şi îndrepte o imensă eroare. Dar se pare că e mai convenabil, mai comod aşa: să dai bobârnace repetate şi meritate miniştrilor, dar să-i păstezi în funcţie, dovedind, în fond, că nu prea ai de unde alege. Aceasta este cea mai performantă ofertă a celor mai mari partide din România. Ceea ce sună mai curând ca o fatalitate.

Soluţii ar fi existat şi încă mai există, dar nu şi pentru o ţară în care competenţa este ignorată, iar carnetul de partid – dublat de absolvirea unor jalnice universităţi – reprezintă criteriul decisiv de selecţie. Suntem foarte aproape de decredibilizarea ideii de stat responsabil, orizontul nostru cel mai realist fiind falimentul general. Ceea ce implică jertfirea, cu sânge rece, a câtorva generaţii de români. Propria orbire este fără de leac. Dar orbirea cu premeditare a celorlalţi e o crimă, a cărei pedeapsă poate fi cumplită, dacă ne gândim doar la legea talionului.

Horaţiu Vlăsceanu