Eternităţi de o zi: Tristeţea unei previziuni realiste împlinite

Am scris, în urmă cu ceva zile, când nici măcar nu îmi închipuiam ce avea să urmeze, despre curba de sacrificiu pe care ar urma s-o îndurăm. Din nefericire, şi nu doar pentru mine, această previziune întunecată, dar realistă, s-a împlinit, chiar cu asupra de măsură. În chiar ziua următoare plecării din Bucureşti a reprezentanţilor Fondului Monetar Internaţional, guvernanţii noştri au început să-şi dea măsura lipsei de anvergură a gândirii lor.

Punând la cale să mai violeze o dată Constituţia şi, odată cu ea, Codul Muncii şi Statutul Funcţionarilor Publici. Şi-au pus în cap să trimită în concediu forţat, fără plată, pentru două săptămâni, pe toţi cei aproape un milion şi jumătate de bugetari, deja înspăimântaţi de spectrul concedierilor mereu anunţate, ca într-un ritual satanist. Sigur că orice ins sănătos la minte întrevede în această intenţie o doză semnificativă de sminteală. O asemenea pedeapsă colectivă, picată din senin, este greu de acceptat de orice om în firea lui.

Adică, ţii în continuare nişte ministere inutile, unde se topesc în furtişaguri de tot felul, subtil orchestrate, miliarde bune, şi, pentru a păstra posturi mănoase pentru nişte Udrea, Plăcintă şi alţii de profilul lor moral dubios, sacrifici, cu cinism, o treime din populaţia lucrătoare a ţării.

Implicaţiile sunt imense, dar, ca de fiecare dată când iau măsuri aberante, guvernanţii nu le întrezăresc, lipsiţi cum sunt de un minim spirit de anticipare. Ce se va întâmpla, de pildă, cu învăţătorii?; de fapt, cu copiii din clasele primare? Ce se va întâmpla cu obligatoria afectare a pensiilor celor loviţi de pacostea de a fi bugetari în România trioului sumbru-fantezist Băsescu – Boc – Pogea?

Cum i se poate intezice cuiva, care are contract de muncă pe durată nedeterminată, să vină la lucru şi să fie plătit în consecinţă pentru asta? În condiţiile în care nu se mai plătesc nici orele suplimentare, efectuate la solicitarea angajatorului! Statul de drept tinde să fie distrus din temelii, fără vreo remuşcare din partea făptaşilor. Noul stat confiscă şi bugetele primăriilor, discreţionar şi lipsit de raţiune.

Şi, în aceste condiţii, mai vrem şi legi reformatoare pentru o Educaţie în interiorul căreia dascălii vor fi oligaţi să chiulească de la cursuri? Sau acordăm în continuare pentru biserici, fără să băgăm de seamă starea drumurilor sau faptul că jumătate dintre români nu beneficiază nici acum, în veacul XXI, de canalizare? În schimb, ne visăm învăţământ obligatoriu de 13 ani, când nu sunt şcoli şi grădiniţe suficiente, dar nici bani pentru plata atâtor profesori! Totul se face, acum, cu o lipsă de logică înspăimântătoare, care alungă orice speranţă în viitor.

Persistarea în eroare este, se ştie, semn ori de rea credinţă, ori de tâmpenie crasă. La începutul anului, când Cabinetul Boc a dat prima sa ordonanţă de urgenţă – şi aceea lovită de neconstituţionalitate –, prin care se decidea că pensionarii nu mai au drept la muncă, nepricepuţii noştri demnitari au spus că n-au vrut să lovească în marii actori, în marii profesori, în marii specialişti din diferite domenii. Dar iată că acelaşi Cabinet insistă să-şi asume răspunderea pe o lege având aceleaşi prevederi aberante. Ce demonstrează asta: rea credinţă sau tâmpenie?

Presiunea psihologică exercitată constant asupra celor angajaţi la stat devine, cu încetul, insuportabilă. Nimic nu e mai nociv pentru un ins raţional decât lipsa de predictibilitate în administrarea propriei vieţi, a propriei cariere. De opt luni, Guvernul nu face altceva decât să emită ameninţări, contrazicându-se, amânând, iarăşi revenind, ajungându-se ca oamenii să fie afundaţi şi menţinuţi astfel într-un climat de instabilitate cu totul contraproductiv.

Categoric, nu este un semn bun pentru ţară tot ce se întâmplă în această perioadă. Populaţia a înţeles că traversăm o criză autentică, dureroasă, dar tot ea a constatat şi obtuzitatea şi nepriceperea conducătorilor, dar şi dispreţul cu care aceştia îi privesc existenţa, tot mai împovărată şi mai tristă. Parcă nici alegerile dinspre sfârşitul anului nu prea mai interesează, într-un aşa climat, de neîncredere în aleşi, despaimă pentru ziua de mâine, de tot mai pronunţată lehamite.

Horaţiu Vlăsceanu