Note din boemă: Cenaclul de la Păltiniş (III). Eugen Jitariuc, boemul lipsit de alcool

Ideea de „Cenaclul de la Păltiniş” a apărut chiar în mijlocul minunatei staţiuni care, mai nou, e privită ca un cartier al Sibiului. Eram acolo urcaţi, Eugen cu Doina, şi eu cu Gabriela. Noi doi şi doamnele noastre. Instantaneu, am avut revelaţia acestui nume deosebit pentru a duce în spate o revistă şi un act de cultură.

Aşa ne-am hotărât că e nevoie de o continuare a ideilor lui Constantin Noica, printr-o şcoală din inima Crinţului, chiar de acolo de unde a simţit nevoia să se retragă întru regăsire marele maestru. Eugen Jitariuc este un boem fără preget, nelipsind de la „şedinţele ad- hoc” ale sub-redacţiei, cum glumim şi pe aici, întrunite la două mese nu prea încăpătoare pentru toţi sibienii dornici să ne sprijine dorul de a face o revistă bună. Eugen e profesor de psihologie şi ziarist, şi are o ură împotriva alcoolului care îl bântuie de 18 ani. Nu mai bea neam, cum se spune. Ar trebui să povestească el însuşi prin ce aventuri bahice a trecut pentru a ajunge la această atitudine „ingrată” în ochii unora. El a scris, cu talentul alergătorului de cursă lungă, un al doilea editorial care aduce multă sensibilitate şi culoare revistei celor din „Cenaclul de la Păltiniş”:

„ Să ascultăm Mozart

Trăim nişte vremuri tare păguboase. În jurul nostru se prăbuşesc în cenuşă imperii şi se ivesc regate noi ale unor avortoni monstruoşi. Sisteme de valori efemere apar şi dispar într-o clipă. Axiologia este căzută în derizoriu şi toate încercările de clasificare au fost abolite pe baza unor sofisme brutale născute din renunţarea la orice inferenţe logice, la judecăţi sau raţionamente. Comparaţia ca operaţie a gândirii a fost înlocuită din neputinţă cu repetiţia pentru că viteza, criza de timp, acceleraţia, domină o societate care aleargă nebuneşte să-şi piardă identitatea. Un sistem societal în care viaţa a devenit o sclavă a algoritmilor şi în care algebra visului a fost înlocuită cu aritmetica primitivă a lui „a avea” ne constrânge să alegem în fiecare clipă un viitor anterior şi să păşim în acesta defazaţi, anacronici şi vetuşti. În elanul nostru donquijotesc şi efemer de a susţine un sistem de valori care nu se mai poate susţine singur de multă vreme, semănăm tot mai mult cu o pereche de chiloţi de damă roz, cu mânecuţe, învechiţi şi decoloraţi de prea multe spălări şi care flutură ca un steag pe o plajă plină de tineri în tanga sau de nudişti. Pentru noi e un simbol, un steag, pentru ei, o afurisită de cârpă veche, demodată.

Într-un astfel de context în care vorba poetului:

„Când Kant şi raţiunea se ascund tăcuţi în file,
În vremi în care umbra ajunge-n în avanpostul luminii…”, în această conjunctură istorică, în care principalele preocupări ale românilor sunt acelea de a acumula, de a strânge, de a dobândi, de a avea, pare deplasată, nebunească şi sinucigaşă încercarea unui grup de oameni de a încerca să realizeze o revistă de cultură şi civilizaţie, bazată pe forţe proprii, pe resurse proprii şi cu mijloace proprii. Ce-aş putea să spun despre nişte oameni alături de care am luptat, am sperat, am suferit pentru ca această revistă să apară? Că ei iubesc literatura? Că idealul lor nu este legat de bogăţii trecătoare? Că au renunţat la avantajele materiale imediate pentru a crea ceva?

Aş putea să vă spun că fac parte din categoria acelor alergători de cursă lungă pentru care singurul trofeu valoros este acela de a şti! Că pentru ei frumosul şi inefabilul împletite organic reprezintă cheia de boltă a vieţii. Că mulţi dintre ei, dascăli cu experienţă repetată an de an, pentru fiecare generaţie, sacrificiul simbolic al pelicanului care îşi hrăneşte puii din sine însuşi? Dacă ar exista o societate în care totul să se stabilească în funcţie de merite, ei ar face parte din clasa dominantă, ar fi meritocraţia unei lumi bazate pe valori necenzurate de avere. Dar aşa? În ochii multora care preţuiesc portofelele oamenilor mai mult decât cunoştinţele lor de semantică, geografie sau de altă natură, în ochii acelora care procreând bogăţia materială, ocultează inteligenţa, cultura sau caracterul tot demersul nostru a părut nebunesc, romanţios, neavenit şi inutil.

Şi totuşi speranţa că mai sunt oameni pentru care arcul curcubeului este mai important decât arcul de la broasca uşii casei de bani, ne-a făcut să rezistăm şi să mergem mai departe. Mulţi ne-au reproşat că într-o lume plină de sărăcie şi foamete noi încercăm să facem acte de cultură gratuite. Oare există acte de creaţie negratuite? Îmi amintesc că am citit odată un interviu cu un mare dirijor al unei filarmonici celebre care a fost întrebat de reporter dacă nu i se pare deplasat ca, în timp ce oamenii mor de foame, unii să asculte Mozart. Cu un calm glacial, marele muzician i-a răspuns reporterului: „Oamenii mor de foame pentru că nu ascultă Mozart”.

Cred în sinea mea că scopul publicaţiei de faţă este tocmai acesta şi că noi, cei câţiva prieteni care am lucrat la ea şi cărora li s-au adăugat pe parcurs mulţi oameni de mare valoare, avem cu toţii aceeaşi dorinţă: Să ascultăm Mozart!”. (Eugen Jitariuc)

Aştept cu nerăbdare să scriu despre celelalte editoriale, şase au fost la număr, şi să arăt cum s-a dezvoltat minunea apărută cu trudă, dar peste noapte, cu greutăţi materiale de nu le putem duce fără un sprijin cât de mic din afara grupului, cu oameni de suflet precum Horia şi Dan, editorialişti la rându-le în „Atac”, ce ironie plăcută a sorţii (şi ce oximoron) ca dascălii mei într-ale gazetăriei să-mi fie şi astăzi alături în propria-mi idee, amintind că în „Cenaclul de la Păltiniş” nu există, deocamdată, decât voluntariat literar, neavând fonduri pentru drepturile de autor.

Valentin Leahu