Giorgione, între mister şi genialitate

Giorgione s-a născut în anul 1477 sau 1478 la Castelfranco, între Vicenza şi Treviso, Italia. Este unul dintre cei mai renumiţi pictori ai Renaşterii. A murit în luna octombrie a anului 1510 în Veneţia. Deşi nu a trăit decât 33 de ani, Giorgione a lăsat în urma sa modalităţi inedite de abordare a culorilor.

Puţinele informaţii despre viaţa lui Giorgione a făcut ca acesta să fie învăluit în mister, dincolo de care se poate adăuga aportul acestuia în pictura universală. Istoricul Vasari, cel care s-a preocupat în mod deosebit de vieţile artiştilor din Renaştere, susţine că Giorgione şi-a petrecut copilăria în Veneţia, fiind probabil elevul pictorului Giovanni Bellini, unul dintre cei mai importanţi maeştrii ai şcolii veneţiene. În această perioadă deprinde tehnica redării luminii care a fost introdusă de Antonello da Messina, dar este influenţat şi de inovaţiile aduse de Carapacio în pictură. În perioada anului 1500 când celebrul Leonardo da Vinci se afla în Veneţia, Giorgione manifestă o fascinaţie specială pentru creaţia marelui geniu. De asemenea, picturile lui Perugino, ale lui Lorenzo Costa şi picturile flamande par să fie un real reper în opera misteriosului artist. În anul 1500, pictorul creează tabloul de altar al bisericii din Castelfranco. La acea vreme a primit multe comenzi foarte importante ce au avut menirea de a-l conscra, cum ar fi cele cu destinaţia Consiliului celor Zece din Palatul Dogilor din Veneţia, sau frescele de pe frontispiciul clădirii Fondaco dei Tedeschi.

Din păcate, toate aceste opere nu au trecut testul timpului, pierzându-se. Giorgione a realizat multe tablouri, fresce, dar şi opere mici. Decide să devină şi profesor, deschizându-şi astfel un atelier de pictură. Printre celebrii săi elevi se numărau Tiţian sau Sebastiano del Piombo. Cei trei au colaborat mult în realizarea unor tablouri, lăsându-le specialiştilor şi istoricilor slujba grea de a decide paternitatea unor opere realizate de aceştia. Remarcabil devine faptul că artistul abordează tema tradiţională (Madonna cu Pruncul Iisus şi doi sfinţi) într-un fel diferit de ceea ce se petrecea în acest sens anterior creaţiei sale. Spaţiul sacru, Madonna cu Pruncul pe un tron "absurd de abrubt", este despărţit de peisajul de fond printr-o draperie roşie de catifea. Astfel se detaşează complet de felul pictural al lui Bellini. Studiilor sale se încheie, în acest mod, definitiv. În picturile sale de mai târziu temele religioase apar din ce în ce mai rar, cedându-şi locul tematicii laice. Se cunoaşte bine însă faptul că era un bărbat deosebit de frumos, politicos, cu un spirit nobil şi distins.

Astfel, pe suportul acestei construcţii interioare s-au născut cele trei mari pasiuni ale lui Giorgione: muzica, pictura şi femeile. Fără el nudul de femeie, ca şi rolul culorii în pictura europeană ar fi altfel de cum le cunoaştem astăzi. Pierro della Francesca si Giovanni Bellini relevaseră deja posibilităţile nelimitate ale culorii, dar numai Giorgione a eliberat-o de dominaţia desenului. Toate acestea au însemnat un soi de revoluţie a culorilor, care a deschis teritorii noi, mai cu seamă în lumea creativă a lui Titian, Velasquez, Cezanne. Tabloul „Furtuna” în care peisajul reprezintă pentru prima dată tema principală şi nu numai un cadru convenţional, a fost pictat cu o tehnică deosebită, ceea ce Vasari numeşte "stilul nou", fără un desen pregătit dinainte. Poate cea mai controversată operă a lui Giorgione este tabloul cunoscut sub numele de „Apus de soare”, care îi reprezintă pe San Marco şi San Gottardo, pictat probabil sub impresia unei epidemii de ciumă, care s-a abătut în anul 1504 asupra Peninsulei Italice. Figura Sfântului Gheorghe cu balaurul în partea de sus din dreapta a tabloului a fost adăugată de un restaurator trei secole mai târziu.

Specialiştii nu reuşesc să interpreteze semnificaţia unui tablou în care monştrii de apă şi cei de uscat sunt zugrăviţi în acelaşi spaţiu cu oamenii. În 1509 Giorgione realizează compoziţia „Cei trei filozofi” pentru Taddeo Contarini. Şi în acest caz există divergenţe în legătură cu cele trei personaje reprezentate. Opinia cea mai răspândită este că nu ar fi vorba de filosofi, ci de cei trei magi din Răsărit care aşteptă apariţia stelei vestitoare a naşterii lui Christos. În acest tablou Giorgione se înfăţişează pe sine în postura celui mai tânăr dintre cei trei înţelepţi. În „Portretul unei tinere femei”, cunoscut în mod tradiţional şi sub numele de „Laura”, artistul a pictat probabil portretul unei curtezane din Veneţia. Senzualitatea emanată de tablou întăreşte această presupunere, mai ales că Giorgione, aşa cum notează Vasari, "era un mare iubitor al aventurilor amoroase. Şi tocmai în aventurile amoroase ale pictorului, găseşte Vasari şi explicaţia morţii sale timpurii. Căci, susţine el, pictorul o vizita şi în timpul pustietoarei epidemii de ciumă din 1510 pe frumoasa lui amantă, dar bolnavă, fapt care i-a cauzat îmbolnăvirea şi sfârşitul vieţii sale.

Viorica Romaşcu