Imunitatea şi echilibrul puterilor

Monica Macovei solicită preşedintelui Traian Băsescu să organizeze un referendum pe tema desfiinţării imunităţii parlamentarilor şi preşedintelui de republică.

Subiectul acesta provoacă o mare controversă nu doar în România, ci şi în alte ţări din Europa occidentală. Cu excepţia Marii Britanii şi Irlandei, peste tot în Europa există diferite forme de protecţie a membrilor Parlamentului împotriva unei acţiuni judiciare. Mai exact, o anumită formă de imunitate este prevăzută peste tot, dar în ţările menţionate, la fel ca în Statele Unite, imunitatea este restrânsă la opiniile politice.
Constituţiile europene sunt, în schimb, mult mai conservatoare.

În Europa, deputatul sau senatorul nu poate fi, în linii mari, urmărit în justiţie decât cu aprobarea camerei din care face parte sau a regelui în anumite monarhii constituţionale. În Olanda, de pildă, niciun membru al Stărilor Generale şi niciun ministru sau secretar de stat nu poate fi urmărit în Justiţie decât prin decret regal sau în urma unei hotărâri a camerei inferioare (art. 119). La fel este şi în Danemarca (art. 60). Este însă inimaginabil ca regele să protejeze un ministru bănuit de acte ilegale, iar faptul că puterea de a ridica imunitatea este atribuită deopotrivă, şi în mod egal, regelui şi parlamentului face ca o protecţie complice să fie imposibil de realizat. Probabil că sistemul acesta este cel mai bun, căci se sustrage în cea mai mare măsură judecăţii partizane.

În regimurile republicane, ridicarea imunităţii revine exclusiv membrilor corpurilor legiuitoare. În Franţa (art 26), niciun membru al parlamentului nu poate fi reţinut sau arestat decât cu autorizarea biroului permanent al camerei din care face parte. În plus, detenţia şi oricare alte măsuri privative de libertate sunt suspendate pe durata sesiunii parlamentare. În Germania, imunitatea nu poate fi ridicată însă decât cu aprobarea Budestagului în plenul său, care poate, de asemenea, atunci când crede de cuviinţă să suspende orice procedură penală declanşată împotriva unui deputat (art.46 din Legea Fundamentală).

După cum putem uşor observa, Constituţia românească nu a făcut decât să preia un model conţinut în toate constituţiile europene. Diferenţele sunt de detaliu. În linii mari peste tot gândirea constituţională a căutat să ofere garanţii pentru echilibrul puterilor în stat prin limitarea exceselor puterii judecătoreşti. Este de semnalat şi faptul că modelul acesta al imunităţii a fost proiectat şi la nivel european. Un deputat european nu poate fi urmărit în Justiţie fără o prealabilă aprobare a Parlamentului European.

Cu toate acestea, de cele mai multe ori, imunitatea este ridicată uşor, fără prea multe discuţii şi tensiuni politice. În linii mari, sistemul funcţionează, deşi tot mai des (ex. Franţa, Belgia) au loc dispute aprinse şi puternic politizate pe tema imunităţii excesive sau a prezumtivelor abuzuri ale justiţiei. Cazul cel mai recent este acela al fostului preşedinte al Franţei, Nicolas Sarkozy, care i-a acuzat de abuz pe judecătorii sindicalizaţi. Exemplul lui e relevant pentru discuţia noastră, căci, la fel ca însituaţia unui deputat sau ministru, este vorba de problema separaţiei puterilor.

În România situaţia este însă mult mai gravă. Aici am avut de prea multe ori impresia că sistemul nu funcţionează deloc şi că Justiţia a fost pur şi simplu obstrucţionată. Cu toate că România beneficiază de prevederi constituţionale uneori mai favorabile justiţiei decât în alte ţări europene, balanţa dintre justiţie şi legislativ sau executiv s-a înclinat prea mult într-o parte. Imunitatea preşedintelui a fost de asemenea subiectul unei polemici aprinse care durează de 10 ani de zile.

În acest context, remediile Monicăi Macovei par binevenite şi ele s-ar putea bucura de o largă susţinere populară. Ea a propus ca imunitatea membrilor parlamentului să fie redusă, după model anglo-saxon, la opiniile politice şi a extins acest regim şi asupra miniştrilor şi a preşedintelui de republică. Ar putea fi o idee bună.

O minimă prudenţă este totuşi necesară. De ce în România nu funcţionează un sistem constituţional identic, în esenţă, cu cel din marea majoritate a ţărilor europene? Dacă astăzi nu funcţionează un sistem ca cel din Germania sau Franţa, de ce ar funcţiona mâine unul de tip anglo-saxon? Întrebarea este cât se poate de serioasă. Dacă până acum am asistat la un dezechilibru în favoarea legislativului sau executivului, nu există riscul unor dezechilibre cu semn schimbat, în cazul în care toate precauţiile sunt înlăturate? Să reflectăm în primul rând asupra cauzelor şi abia poi să luăm decizii în această complicată materie constituţională.

sursa: Deutsche Welle