Pictura egipteană

Pictura egipteana „a fost esenţialmente o pictură de morminte”; o pictură executată „numai pentru satisfacţia morţilor”. Întrucât „pentru egipteni, nici o diferenţă substanţială nu trebuie să deosebească viaţa de dincolo de mormânt de cea actuala” (P. Francastel), pictura egipteană „a fost esenţialmente o pictură de morminte”. Potrivit acestei mentălităţi magice, imaginea este tot atât de reală ca modelul ei; fiinţele, obiectele, activităţile figurate în sculptură, pictură sunt tot atât de reale ca în viaţă.

Canoanele basoreliefului se regăsesc şi în pictură

Îmbinarea viziunii frontale a corpului omenesc cu viziunea din profil, calmul şi seninătatea expresiilor, siguranţa, puritatea şi perfecţiunea liniei, distribuţia imaginilor în registre orizontale sau verticale, înteresul pentru scenele de viaţă zilnică, la care se adaugă în plus faţă de basorelief o redare mai adecvată a mediului, precum şi, uneori, gustul pentru anecdotic, pentru o naraţie făcută cu un umor discret. În scenele de viaţă cotidiană se afirmă un excepţional spirit de observaţie, precum şi un foarte marcat interes pentru animale. Adeseori pictorul caută pe suprafaţa plană a peretelui de stancă cele mai mici reliefuri naturale, pentru ca servindu-se de aceste denivelări, aproape imperceptibile, să dea un volum mai accentuat imaginii pe care o reprezintă: punct care este chiar momentul ideal de tranziţie spre condiţia basoreliefului.

Egiptenii aveau o excepţională vocaţie a culorii
Templele, mormintele, obiectele de cult, sarcofagele de lemn, mobilierul, (desigur ca şi interioarele caselor celor bogaţi), statuetele şi statuile în lemn şi teracotă cu o paleta discretă. O paletă care folosea negrul de carbune, albul de var, ocrurile galbene şi roşii, fritele albastre şi verzi, amestecate cu uleiuri, cu o tehnică rămasă necunoscută, dar care după patru sau cinci milenii îşi mai păstrează încă nealterată prospeţimea. Cu „pensule” din trestie zdrobită la un capăt, sau din fibre de palmier, pictorul egiptean picta în tempera, obţinând chiar şi foarte interesante efecte de transparenţă a culorii: peştii în apă, un corp de femeie într-o transparentă rochie de in etc.

Mijloacele cromatice ale pictorilor egipteni erau sărace, limitate fiind la şase culori fundamentale – negru, alb, roşu, galben, albastru şi verde. În schimb, ei „au cunoscut arta de a pune în valoare, unul prin celălalt, două tonuri vecine” şi „au folosit magistral amestecurile, încât tonurile de bază sunt de cele mai multe ori asociate”. Iar „graţie lacurilor, ei s-au folosit de străluciri pentru a-şi înnobila paleta”.

Esenţial e faptul că pictura egipteană „se baza pe noţiunea de reprezentare şi nu pe cea de contemplare”, că ea „creează obiecte a căror utilitate materială este incontestabilă”. Ca atare, „ea nu-şi pune probleme figurative în sens modern, întrucât ea nu se realizează în vederea unei contemplaţii, ci pentru ca lucrurile reprezentate să existe”. Din acest motiv „niciodată pictura n-a ocupat în arta egipteana un loc de primă importanţă. Niciodată nu se poate compara cu sculptura şi cu arhitectura.” (P. Francastel)

În absenţa perspectivei
Pictorul egiptean nu cunoaşte perspectiva. Lucra în suprafeţe de culoare uniformă. Bustul bărbaţilor în brun-gălbui, al femeilor în galben deschis. Fără nuanţe şi fără degradeuri. Ceea ce nu l-a impiedicat să ajungă (în perioada Regatului Nou) la un stil liber, un stil în care apare chiar şi umbra, un stil în care domina graţia liniei pure, varietatea tentelor, fineţea excepţională în redarea transparenţei apei şi a rochiilor, în minuţiozitatea de miniaturist a bijuteriilor, a faldurilor sau a frunzişului, cu o strălucitoare luxuriantă a coloritului.

Pictorul un “nefer”
La fel ca arhitectura şi sculptura, şi pictura egipteană era subordonată unei ideologii religioase sau politice. Ca atare, trebuia să respecte tradiţia şi canoanele respective. Uneori pictorul şi-a permis unele derogări de la tradiţionalele canoane. Deşi integrat în categoria mesteşugarilor, artistul se bucura totuşi de o oarecare consideraţie, mai ales că făcea parte din rândurile scribilor. Adeseori pictorul era o persoană foarte cultă; unii pictori au cultivat cu succes şi poezia. Dar cu toată preocuparea propriu-zis estetică în practica artei sale, pictorul nu uita scopul utilitar-religios al artei sale. În acesta ordine de idei, s-a remarcat că limba egipteană nici nu avea un cuvânt anume pentru a indica conceptul de „frumos”. Căci cuvântul egiptean nofir sau nefer însemna, în acelaşi timp, şi binele, şi perfecţiunea, şi frumosul, şi utilul. (V.R.)