PARTIDELE POLITICE - CLUBURI SELECTE ALE CRIMEI ORGANIZATE

După modul în care se manifestă reprezentanţii clasei politice (şi opoziţie şi putere), cea mai mare plagă şi nenorocire a României, frauda fiscală, a devenit, aparent, o banalitate şi este tratată aproape că o stare de normalitate, pentru că trăim într-o societate restanţieră moral la toate capitolele, mult prea blazată pentru a riposta în fața crimei organizate ce s-a întins precum o hidră peste toată România.

Deşi aproape toţi politicienii, ipocrit, plâng pe „umerii" contribuabilului „cocoşat" de taxe şi se prefac că sunt „stresaţi" şi îngrijoraţi de ceea ce se întâmplă ( mimând consternarea, revolta şi opoziţia la introducerea de noi taxe fiscale), când e vorba de identificarea surselor reale şi concrete de finanţare a deficitului, pentru a contracara populismul unor măsuri, precum reducerea CAS, nicio grupare politică - indiferent unde se află postată pe eşichierul politic - nu mai identifică sumele sustrase prin fraudă fiscală ca sursă alternativă şi nu-şi mai face un obiectiv din eliminarea evaziunii fiscale sau, măcar, din reducerea acesteia cu câteva procente din PIB, fapt ce demonstrează că războiul cu frauda fiscală este pierdut de către actuala clasă politică. Deşi nu sunt bani la buget nici pentru asigurarea resurselor bugetare prognozate şi statul, prin Ministerul de Finanţe, pentru a acoperi cheltuielile publice, apelează la împrumuturi uriaşe (peste un miliard euro lunar) şi la majorarea, până dincolo de limita suportabilităţii, a fiscalităţii, lipsa de reacţie a clasei politice privind creşterea volumului fraudei fiscale în raport cu taxele colectate, nu poate avea decât o singură explicaţie logică: actuala clasa politică supravieţuieşte (dacă huzurul se numeşte supravieţuire) exclusiv din fraudă fiscală şi din legăturile cu crima organizată care coordonează fraudă fiscală, legături care, în funcţie de nivelul unde se afla situat individul: de subordonare, colaborare sau chiar de control total, îl determină să rămână pasiv.

Este o realitatea incontestabilă faptul că trăim într-o lume în care concurenta economică a depăşit limitele normalului şi, într-un mediu concurenţial corect, trebuie să fii nu numai foarte inteligent ci şi extrem de performant pentru a supravieţui economic. În acest context, a lua în calcul (chiar şi teoretic) că se mai poate îmbogăţi cineva, peste noapte - aşa cum se întâmplă, din păcate, în România -, fără a apela la fraudă fiscală, este mai mult decât neverosimil. În realitate - exceptând comerţul, unde aproape întreg profitul este asigurat de evaziunea fiscală şi este controlat în întregime de crimă organizată -, aproape că nu există sector de activitate - date fiind condiţiile concurenţiale şi lăcomia după profit - în care să nu se facă evaziune fiscală. Existenţa unei astfel de societăţi, complet anormală, este posibilă întrucât activitatea economică este guvernată de un Cod fiscal parcă conceput de Camorra, menţinut într-o formă arhaică - copiat după cel din ţările UE de diletanţi şi de profani, angajaţi pe „pile" în structurile guvernamentale -, plin de „erori" strecurate premeditat de crimă organizată şi care, în loc să descurajeze, „invita" la fraudă fiscală. A lucra corect, când cei din jur nu respectă regulile, înseamnă faliment garantat, fapt ştiut, acceptat, tolerat şi speculat de clasa politică, care, în loc să stopeze distrugerea mediului economic şi concurenta reală (ce va falimenta, în final, chiar statul), favorizează şi protejează un sistem care falimentează tot ceea ce funcţionează corect.

Dacă până în prezent a existat un fel de „omerta" ce ţinea departe de contribuabil şi mass-media ceea ce se petrece, în fapt, în spatele uşilor guvernării - respectiv că frauda fiscală s-a întins precum o „hydra" (varianta mitologică) şi, în lipsa unei legislaţii clare şi fără ambiguităţi, orice „cap" tăiat naşte alte nouă -, cazurile „Duicu", „Bercea mondial", „Relu Fenechiu", „Voiculescu" - şi altele de acest gen, instrumentate în ultima perioadă - constituie dovada că „hydra" mitologică, având numele: fraudă fiscală, nu numai că există, ci chiar este întreţinută politic, a acaparat toată România şi nimeni n-are, nici voinţa, nici putinţă şi nici intenţie s-o elimine.

Nivelul ridicat al fraudei fiscale, de peste 16% din PIB, demonstrează existenţa unei guvernări de tip Mafia (dar mult mai perfecţionată), paralelă cu cea oficială, societatea fiind condusă pe baza unor reguli neoficiale, de tip mafiot, „încuscrite" cu nuanţe orientalo-slavo-balcanice, generate de concubinajul politicului, autentic dâmboviţean, cu crima organizată. În această situaţie, nimic din ceea ce ne prezintă clasa politică ca fiind sistem de funcţionare administrativă, conform regulilor democratice, ale economiei de piaţă, având la baza competentă, profesionalism şi valori morale, care are ca scop prosperitatea şi binele public, nu este real. După modul cum acţionează, clasa politica demonstrează că totul este jaf, iar modelul comunist, tip „Ceauşescu" - ce se rezumă la acapararea puterii şi gestionarea averii publice în interesul unei caste privilegiate, prin mijloace „neortodoxe" precum: trafic de influenţă, corupţie, mită, şantaj, manipulare, minciună, diversiune sau alte metode de acest gen -, n-a dispărut ci continuă să fie actual, fiind preluat şi perfecţionat de clasa politică, care, confirma astfel afirmaţiile regelui Solomon, precum că „nimic nu-i nou sub soare".

Aparatul de partid comunist era constituit din indivizi mediocrii, fără valoare profesională şi morală, ce-şi mascau nulitatea în spatele unei doctrine stupide, precum cea a egalitarismului (ce se aplică doar celor ce nu făceau parte din partid), cultivând, totodată, ura faţă de intelectualii puri, pentru că aceştia erau capabili să deconspire adevărul despre scopul real al clasei politice: menţinerea la putere, prin orice mijloace, indiferent de consecinţe (stagnare economică, sărăcie, incultura, etc.). Cum modelul se potrivea precum mănuşa, F.S.N.- ul (părintele politicii actuale) - format, cu precădere, din „odraslele" conducătorilor comunişti, ori „fanii" acestora, şmecheri, vicleni, care se simţeau „încorsetaţi" de standardele materiale pe care trebuiau să le respecte şi de faptul că nu se puteau manifesta liber, în ton cu pretenţiile şi posibilităţile (acumulările frauduloase) -, secondat şi de cei acceptaţi ulterior la „preselecţii" - atraşi de şansa parvenirii -, o dată ajunşi la putere, indiferent de doctrina „îmbrăţişată", nostalgici, au preluat (cu mici excepţii, strecurate, de regulă, pentru imagine şi intenţia de a mai drege excesul) doar partea rea din „modelul" comunist, respectiv cea care privea metodele parvenirii: traficul de influenţă, nepotismul, clientelismul, docilismul, servilismul, etc., pe care au combinat-o cu elemente moderne, de tip Mafia şi care facilitau promovarea mediocrităţii, atât profesionale cât şi morale şi garantau astfel accesul la putere.

Ceea ce a rezultat este ceva mai mult decât monstruos: o structură, cu gene comunistoide, având aceleaşi obiective ca şi Mafia dar, în plus, lipsită de onoare şi minimă moralitate (elemente specifice zonei slavo-balcanice). Astfel, încet, încet, aşa cum corect afirma Viorel Cataramă, sub „presiunea" „codului genetic" al „activistului" - caracterizat prin sete de putere, combinat cu lăcomia de tip Mafia, partidele politice s-au transformat în cele mai complexe şi eficiente structuri de crimă organizată, mult mai „eficiente" şi periculoase decât Mafia (întrucât deţin şi puterea politică, nu numai cea economică) care acţionează şi controlează în totalitate România.

Indiferent că s-au numit sau se numesc F.S.N., P.D.S.R., P.D., P.N.L., P.C., P.U.N.R., P.L.D., U.N.P.R., P.R.M, P.N.T.C.D., P.L.D., Convenţia Democrată, Alianţa DA, U.S.L., U.S.D., U.D.M.R., etc., aceste structuri au un scop comun: ajunse la putere prin manipularea electoratului, s-au comportat şi se comportă peste ceea ce-şi pot închipui şi marile familii Mafia, Camorra sau Cosa Nostra, impunând, în unele cazuri chiar şi oficial, coduri (reguli) proprii, obligatorii, paralele cu regulile oficiale ale democraţiei şi statului de drept, ce privesc toţi cetăţenii, ceea ce Camorra şi Cosa Nostra nici nu visează. Ca şi în cazul Mafiei, prin „codurile" neoficiale, partidele politice nu promovează competentă, profesionalismul, eficienta, randamentul sau morală pură (elemente ce reprezintă progresul social).

Scopul exclusiv al tuturor partidelor aflate pe eşichierul politic după 1990 a fost şi este gestionarea şi însuşirea frauduloasă a averii publice, iar prezenţa unor profesionişti şi a unor reguli, bazate pe principii morale sănătoase, n-ar fi permis jaful generalizat. Şi, într-o societate guvernată de reguli morale şi concurenta reală, cum procedeele legale şi transparente nu favorizau interesele de tip mafiot, partidele politice, în paralel cu cel instituţional, au creat un model original, bazat pe un mecanism complex, extrem de eficient, de însuşire a averii publice şi a sistemului de taxe şi impozite, prin fraudă.

Acest model, pseudo-institutional, mascat în spatele unei aparente de legalitate, funcţionează exclusiv politic, în afară regulilor statului de drept şi presupune, în principal, subordonarea tuturor posturilor de decizie din administraţia publică care au legătură cu administrarea averii publice. An de an, prin politizarea progresivă a administraţiei publice, au fost eliminaţi din sistem adevăraţii „gardieni" a-i averii publice, respectiv profesioniştii care nu acceptau compromisul moral sau înregimentarea în slujba crimei organizate. Aceştia au fost înlocuiţi cu pioni politici, supuşi ierarhiilor politice, executanţi docili a ordinelor primite, care au transformat instituţiile publice - exact ca şi în perioada comunistă -, în anexe de partid. Deşi nu se recunoaşte oficial, cazul preşedinţilor de consilii judeţene - structuri care administrează cei mai mulţi bani publici şi care funcţionează pe principiile fostelor comitete judeţene de partid -, precum: „Duicu", „Uioreanu", „Mischie", „Constantinescu", „Cosma", „Nicolescu", „Stancu", „Prioteasa", „Popescu", „Oprișan", „Turcanu", „Căncescu", „Călinoiu", Borboly Csaba, „Molot", „Ciuperca", „Adomniței", „Tarâță", „Ștef", etc.; a primarilor: „Anghel", „Stavarache", „Mazăre", „Cherecheș", „Frâncu", „Solomon", „Apostu", „Muntean", „Gutau", „Sechelariu" (câţiva dintre sutele de primari cercetaţi şi condamnaţi pentru corupţie sau fraude fiscale); a primului-ministru Adrian Năstase; a vice primului-ministru George Copos; a miniştrilor Decebal Traian-Remeș, Ioan Avram Mureşan, Relu Fenechiu, Monica Iacob Ridzi, Codruţ Sereş, Ovidiu Silaghi, Tudor Chiuariu, etc.; a zecilor secretarilor de stat şi deputaţi; a preşedinţilor de partid sau şefi în structurile de conducere a partidelor, precum Adrian Năstase, Dan Voiculescu, Relu Fenechiu, Dan Radu-Rușanu, Daniel Chiţoiu, Dinu Patriciu - mult presa multe pentru a fi considerate accidente, sunt dovezi concrete care arata că România s-a reîntors la modelele şi metodele de tip comunist şi este condusă pe cu tot alte principii decât cele democratice (ale concurenţei reale şi ale statului de drept) şi că grupările politice sunt, într-adevăr, aşa cum afirma Viorel Cataramă, cele mai eficiente structuri de tip mafiot.

Analiza cazurilor politicienilor trimişi în judecată sau cercetaţi penal, prin prisma funcţiilor de demnitate publică deţinute, poziţiilor sociale, poziţiilor ocupate în structurile de partid, zonele teritoriale de activitate - care, potrivit organelor de cercetare penală, au fost condamnaţi, trimişi în judecată sau sunt cercetaţi pentru fapte de corupţie, precum: luare de mâţă, fraude fiscale, deturnare de fonduri, spălare de bani, trafic de influenţă, fals intelectual, abuz în serviciu - şi, nu în ultimul rând, a numărului mare de persoane cu funcţii de demnitate publică şi a sumelor uriaşe însuşite sau cu care a fost prejudiciata averea publică şi bugetul public, este evident că, în aceste condiţii, nu avem de-a face cu nişte excepţii de la regulă ci cu efectele activităţii unui sistem unitar, coordonat centralizat şi a unui mecanism ce înglobează şi vizează activitatea tuturor instituţiile administraţiei publice şi, prin acestea, a întregii economii naţionale, chiar şi private.

Prin modul cum este conceput mecanismul, coordonat exclusiv politic, nici o instituţie publică, indiferent de domeniu, nu poate funcţiona în afara lui şi a regulilor impuse, iar membrii, persoane fizice, cărora li se „deroga" atributul decizional, sunt simpli pioni a căror eliminare accidentală nu are efecte asupra mecanismului, ce continua să funcţioneze, indiferent de cine-l reprezintă. Astfel, din patru în patru ani, în funcţie de „culoarea" politică - pe principii în care competentă, profesionalismul, pregătirea şi profilul moral, eficienta, sunt ultimele criterii -, încălcându-se deliberat regulile statului de drept, funcţiile publice privind instituţiilor deconcentrate, agenţiilor guvernamentale, autorităţi publice şi ale ministerelor, etc., sunt împărţite (ca la tarabă) între componenţii sistemului - „actori" politici, gen preşedinţi de consilii judeţene (cu „atribuţii" de prim-secretari judeţ), şefi de partid, miniştrii şi alţi demnitari. Acestora, neoficial, li se transfera „competenta" decizională privind împărţirea posturilor, după bunul plac. Astfel, parafrazându-l pe Viorel Cataramă, ajuns la „cheremul" emanatului politic „nu ai nicio şansă să primeşti o funcţie decât dacă aderi la acest sistem mafiot de gaşcă", indiferent ce geniu ai fi în domeniu şi orice performantă ai avea (!?).

În mecanismul super-centralizat politic (complet imoral şi ineficient) al numirilor în funcţii publice - devenit o cutumă mai puternică decât sistemul legal -, „dreptul" de decizie, cel puţin la nivel local (şi nu numai), privind numirea în funcţii publice, revine, în primul rând, şefilor de consilii judeţene. Aceştia - chiar dacă mulţi dintre ei sunt intelectuali mediocri sau semianalfabeţi, fără experienţă profesională, incapabili să stabilească criterii de performanţă -, decid cine şi cum va ocupa funcţiile publice deconcentrate, respectiv finanţe, poliţie, parchete, autorităţi naţionale (APIA, ANSVSA, OPC, ISU, ISC etc). Criteriile - aşa cum rezultă din interceptările în cazul „Duicu", „Voicu", „Voiculescu", „Remes", etc. şi care sunt o regulă şi nu o excepţie -, sunt, în general, specifice mediocrităţii de tip comunist sau de tip mafia, adaptate şi perfecţionate, respectiv: servilism, docilism, nepotism, mită, trafic de influenţă, interese personale şi mai puţin eficientă sau progres. Sunt preferaţi, de regulă, oameni mediocrii ca intelect şi profesionalism, uşor de manipulat, docili, executanţi de ordine, dispuşi la compromisuri, dar suficient de orientaţi şi receptivi când este vorba de protecţie sau servicii aduse celor care i-au instalat în funcţii.

În lipsa unor criterii de performanţă reale şi a unor parametrii de evaluare obiectivă a performanţelor, prin concursuri trucate şi numiri directe, fără concurs, administraţia publică a devenit un fel de „cazarmă" al promoţiilor de „rataţi" profesionali ai României - produsele universităţilor şi facultăţilor „no name", unde se accede fără examene şi unde singura condiţie a absolvirii este să nu mori până la terminarea studiilor. Statistic, aceşti „absolvenţi" fără profesie, dacă ar debuta în mediul privat, nu s-ar încadra nici la ucenicie. La stat însă, în administraţia publică, devin - prin protecţia de care beneficiază -, „specialişti" atestaţi cu documente certe, chiar dacă sunt semianalfabeţi şi „caricaturi" profesionale şi chiar dacă duc administraţia la un nivel submediocru din punct de vedere al performanţei. Dar cum rolul lor nu este să performeze, ci să faciliteze accesul crimei organizate la însuşirea averii publice şi devalizarea bugetului, „performanta" este caracterizată tocmai prin non-performanță (rezistă cei care protejează crima organizată nu cei care se opun). Iar dacă „subiectul" se expune şi devine o ţintă publică, este sacrificat şi înlocuit cu unul de aceeaşi ţeapă ca mentalitate, însă cu o imagine publică mai bună. Nici vorbă să se schimbe metodele şi practicile !

Într-un astfel de mediu, conceput şi controlat politic, crima organizată şi, în special, cei care sustrag TVA colectata de la consumatorul final, au creat mecanisme de fraudare fiscală aproape perfecte, substituindu-se instituţiilor publice cu atribuţii de colectare a taxelor. Bazându-se pe protecţia asigurată de Codul fiscal - respectiv pe faptul că neplata TVA colectata la buget, dacă este evidenţiata contabil, chiar dacă este sustrasa, nu constituie infracţiune şi pe faptul că înstrăinând părţile sociale ale societăţilor, înainte de scadenta obligaţiilor bugetare, înstrăinează şi obligaţiile (deşi au existat câteva încercări parlamentarii nu au fost de acord cu stoparea acestui fenomen, fapt ce demonstrează că interesele crimei organizate primează) - şi pe cea politica, crima organizată sustrage anual peste 70 miliarde lei (16 miliarde euro) numai din colectarea TVA de la consumatori. Deşi este o sumă uriaşă - aproape inimaginabil de conceput ca fiind reală -, nici primul ministru, Victor Ponta, nici ministrul finanţelor, Ioana Petrescu, nici şeful ANAF, Gelu-Stefan Diaconu şi nici alte structuri abilitate ale statului, nu au considerat că acesta este un pericol naţional şi că este cazul să intervină în vreun mod (nu există nici o propunere de modificare a Codului fiscal şi a Legii 241/2005).

Tăcerea acestor „personaje" vis-a-vis de acest subiect ( acordându-le chiar premisa bunei credinţe) este extrem de suspecta, mai ales în privinţa ascunderii gradului de colectare al TVA şi ignorării efectelor unor astfel de fraude. Dacă însă ţinem cont de faptul că marile „afaceri" ce au ca scop sustragerea TVA, precum cele privind comerţul cu cereale, carne şi produse din carne, legume-fructe, produse energetice, zahăr, produse din alcool, masa lemnoasă, materiale de construcţii şi, în general, tot ceea ce priveşte achiziţiile intracomunitare, sunt controlate şi protejate de „filierele" politice, precum preşedinţii de consilii judeţene, secretari de stat, directori din ministere şi chiar miniştrii, non-combatul primului ministru Viorel Ponta, al Ioanei Petrescu şi a lui Gelu-Stefan Diaconu (cu mari rezerve în acest caz) este explicabil (nu şi scuzabil !?), aceştia fiind „forţaţi", se pare, să menţină o atare stare de fapt şi să nu se implice, „plătindu-şi" astfel funcţiile publice (!?).

Că puterea protejează fraudă fiscală, prin non-combat, protecţie sau prin complicitate este evident, dată fiind lipsa de reacţie şi dezinteresul în a introduce metode simplificate de colectare a TVA, ce ar genera încasări suplimentare la buget de cel puţin 30-40 miliarde de lei anual. Unde este însă opoziţia ? Unde este mass-media ? Unde este societatea civilă, când este vorba de sancţionarea unei astfel de ignorante guvernamentale ? Trebuie să ajungem până acolo încât să ne „trezească" din această „letargie" mortală, în ceea ce priveşte viitorul fiscal al României, vreo organizaţie, tip „Hamas", cu vreo „rachetă" cumpărată din TVA sustrasa din România, ca să înţelegem că suntem furnizori de fonduri pentru organizaţiile criminale, inclusiv pentru cele teroriste ? Până şi SRI şi DIICOT recunosc că mare parte din TVA sustrasa în România (exemplu: sute de milioane de euro, sustrase de Mafia libaneză a cărnii, sau cea kurda, turca sau siriana a legumelor şi fructelor, care operează prin intermediul celor mai mari retaileri din România, precum METRO, SELGROS, OCEAN, KAUFLAND, CARREFOUR, LIDL, BILLA, REAL, MEGA IMAGE, CORA, etc.) ajung în Liban, Siria, Irak, Turcia sau alte ţări unde organizaţiile extremiste deţin controlul asupra tuturor activităţilor economice.

Ne mai putem mira atunci că, poate, multe din rachetele care „aterizează" astăzi în Israel, sunt achiziţionate cu TVA sustras din România, de către grupările de crimă organizată controlate de Hamas ? Ce-au făcut SRI şi DIICOT pentru a bloca aceasta „hemoragie" bugetară către crima organizată ? Au susţinut promovarea unor indivizi, precum Gelu Ştefan Diaconu, în fruntea ANAF, care îşi face un titlu de glorie din înfiinţarea unei structuri ce lupta împotriva fraudei fiscale, în care 80 % sunt şcoliţi la universităţi private, fără colegi, fără a-şi cunoaşte profesorii şi fără practică în domeniul economic ? Astfel de „profesionişti", pentru care un bilanţ sau o balanţă contabilă, ori o factură de un aviz de însoţire, sunt mai greu de descifrat decât hieroglifele maya, aztece sau incase, sunt soluţia eficienţei în lupta cu crima organizată arabă, chineză, italiană sau autohtona, care are o experienţă de peste 24 ani ? Tineret care a auzit de fraudă fiscală din mass-media, crezând că e ca un joc pe gadget-urile electronice, este „aruncat" (cu siguranţă deliberat !) în acest război, complet nepregătit şi numim această restructurare eficientă a ANAF ?

Numai pentru această decizie stupidă, de a lupta împotriva unei armate de super-profesionişti a fraudei fiscale, cu recruţi neinstruiţi, care sunt victime sigure şi Victor Ponta şi Ioana Petrescu (care ştie foarte bine ce înseamnă Internal Revenue Service - IRS - în SUA şi cum sunt recrutaţi membrii acestei instituţii, unde nu există nici măcar noţiunea de debutant sau de viitor specialist, ci numai de profesionist) şi Gelu Diaconu (recomandat, se pare, de activitatea din cea mai coruptă instituţie din Europa ?) şi toţi cei care au luat aceste decizii, alături de ei, cheltuind zeci de milioane de euro aiurea, ar trebui, dacă ar avea un minim de conştiinţă şi morală, să plece şi să lase locul celor care nu au obligaţii faţă de crimă organizată, capabili să lupte cu aceasta. Mai concret şi mai obiectiv indicator, decât creşterea volumului fraudei fiscale, în perioada 2012 - 2014, pentru a analiza activitatea Guvernului şi, în special, a ANAF, nu există. Şi când volumul fraudei fiscale a crescut de la 12,9 % din PIB în anul 2009 la 16,7% în 2012, respectiv 16,2% în 2013 şi, după cum arată cifrele în bugetul general consolidat, pe primele 5 luni ale anului 2014, aceasta continua să crească, ce-i „recomanda" pe actualii gestionari ai averii publice să continue să gestioneze ţară ? Să fie chiar creşterea volumului fraudei fiscale, adevăratul criteriu al „stabilităţii" în funcţie pentru indivizi precum Gelu Ştefan Diaconu - promovat de unii dintre cei mai importanţi exponenţi ai crimei organizate, precum Relu Fenechiu şi Dan-Radu Ruşanu (citând din referatele procurorilor !) -, un criteriu acceptat şi de opoziţie şi de mass-media şi de societatea civilă ? Se pare că da având în vedere lipsa totală de reacţie la „realizările" Guvernului în materie de reducere a fraudelor fiscale.

În România sunt aproximativ 200.000 funcţionari publici şi un număr de aproximativ 990.000 agenţi economici activi. Un raport de 1/5, în cifre absolute, arhi-suficient, în condiţii normale, pentru a ţine sub control fraudă fiscală, dacă administraţia ar fi independenţa şi dacă corpul funcţionarilor publici ar fi unul profesionist, în care imixtiunea politicului n-ar fi prezentă. Când însă cel puţin 80% din funcţionarii publici sunt angajaţi pe criterii de obedienta, nepotism, corupţie sau clientelism politic, mulţi dintre ei slujitori credincioşi ai crimei organizate, evident că volumul fraudelor fiscale nu are cum să scadă şi nici mediul de afaceri să fie asanat moral.

Conform The Chronicle of Higher Education, salariul unui profesor universitar în SUA, în domeniul economic, este de aproximativ 110.000 USD anual, respectiv 9.166 USD/lună. În România, salariul unui ministru este de cinci ori mai mic, aproximativ 6000 lei lunar, respectiv 1818 USD (nu venitul care se realizează, de regulă, din consiliile de administraţie). Excluzând argumentele de tip populist (în care nici Dracu nu mai crede) şi avantajele colaterale (care reprezintă, în fapt, adevărata miză, dar care obliga la compromisuri şi pervertire morală), îmi poate explica cineva care au fost argumentele reale pentru care D-na Ioana Petrescu, ministrul finanţelor, a părăsit un post sigur, universitar, plătit cu 110.000 USD anual, în SUA, pentru efemerul post de ministru, care îi aduce un câştig de 1800 USD în România ? Doar pentru „titlul" de ministru ? Sau pentru că, într-adevăr, chiar doreşte să-şi valorifice acumulările profesionale ? Atunci de ce nu începe cu modificarea Codului fiscal, prin introducerea metodei simplificate de colectare a TVA ? N-ar fi dovada cea mai elocventă a bunelor intenţii şi a bunei credinţe ?
Când însă „hienele" politice, în cârdăşie cu crima organizată, au ajuns la „stârvul" numit bugetul public şi se pot înfrupta cum n-au mai avut niciodată ocazia, a cere exemple morale din tabăra clasei politice e ca şi cum a-i cere lui Satan să se lase răstignit în locul lui Isus. Iar într-o astfel de „mocirla" întreţinută deliberat, bună credinţă e un afront, o declaraţie de război, respectiv o sinucidere din partea celor ce mai cred în adevăr şi cinste, iar excepţiile de genul Ioana Petrescu, păcătuind de prea multă naivitate (dacă nu sunt eu, în acest caz, naivul care crede că această doamnă nu ştie că este imposibil să opreşti „hemoragia" TVA către crima organizată !), sunt sortite să fie, ori înregimentate în structurile de tip mafiot ale partidelor politice, ori răstignite (sacrificate şi umilite) de o societate perversă, ce dă lecţii şi Camorra şi Cosa Nostra la machiavelism şi perversitate.

Ec. Pavel Roman