N-am învățat nimic din lecțiile Bosnia și Kosovo?

Manipularea religiosă este cea mai eficientă și imorală manipulare posibilă. A fost intuită și implementată de Constantin Cel Mare și a rămas, până astăzi, metoda și instrumentul prin care sunt ținuți sub control miliarde de oameni. În contrapartidă, deși originile și perceptele sunt aproape identice (rădăcinile sunt comune), islamismul s-a născut ca o contrapunere la creștinism, tot cu scopul de a manipula, utilizând același calapod.

Când ignoranța se vrea știință și temele se fac din auzite (exact cum și-a început cariera spirituală fondatorii islamismului, copiind de la evreii de religie mozaică, perceptele religiei monoteiste și credința în Alah/ Dumnezeu) e firec s-o dai în bară și să o iei pe arătură, cum fac mulți care vor să se afle în treabă, care încurcă mai mult decât descurcă, pentru că ignoră documentarea serioasă și principiile laice ale organizării societății, respectiv liberul-arbitru când e vorba de conștiința religioasă.

Religia musulmană nu există, ci religia islamică. Așa că înainte de a critica părerile unora, se pare mai avizați, pentru a evita ridicolul, e bună și indicată documentarea. Pentru că ignoranța naște ignoranță, iar fanatismul, indiferent că este de tip islamist sau creștin, are la origine exact ignoranța. Conform Wikipedia, musulmanul (în arabă مسلم [muslim], feminin مسلمة [muslimat]) este o persoană adeptă a religiei Islam, adică cel ce practică religia islamică și nu reprezintă religia musulmană. „Muslim" este cuvântul arab pentru „musulman" și înseamnă, în traducere literară „cel care se supune lui Alah (lui Dumnezeu în religia mozaică)" iar Islamul (Arabă:إسلام) este, în fapt, ca și religia mozaică, evreiască, o religie avraamică, monoteistă, fiind a doua religie în lume în ceea ce privește numărul de adepți, după creștinism, care, de asemenea, este de origine mozaică. Sensul general al cuvântului Islam este pace și supunere față de Allah (Dumnezeu în ebraică), Creatorul tuturor lucrurilor. Religia islamică a fost fondată în secolul al VII-lea în peninsula Arabă, pe teritoriul actual al Arabiei Saudite, de către profetul Muhammad și este bazată pe textul religios cunoscut sub numele de Coran. Coranul (arabă: القرآن al-Qur'ān, „Citire", „Recitare", derivat de la verbul qara'a „a citi", „a recita cu voce tare") este, ca și definiție, cartea sacră a tuturor musulmanilor și cuprinde revelațiile făcute de Dumnezeu (arabă: ألله Allāh), prin intermediul îngerului Ğibrīl (Gavril, Gabriel), profetului Muhammad, direct în limba arabă. În acest sens, Coranul este considerat a fi însuși Cuvântul lui Dumnezeu, ce se află din pre-eternitate cuprins în Umm al-Kitāb - „Maica Scripturii" aflată în ceruri pe al-Lawh al-Mahfūz - „Tabla Păstrată" (un fel de tablele legii scrise pe muntele Sinai de Dumnezeu și pogorâte pe pâmânt de Moise). Conform tradiției islamice, profetul Muhammad a fost ales să spună în cea mai pură limbă arabă - așa cum este considerată araba coranică de către exegeții musulmani - atât noul mesaj trimis de Dumnezeu omenirii (vechiul mesaj fiind cel din Tora, religia mozaică a evreilor) , precum și ceea ce revelase parțial, din aceeași matrice celestă, Umm al-Kitāb (Maica Scripturii), profeților anteriori, cu precădere, lui Abraham (Ibrāhīm), Noe (Nūh), Iona (Yūnus), Moise (Mūsā) și lui Iisus Hristos (Isā al-Masīh) - care, în viziunea coranică, este doar un mare profet, adică mesajul prevăzut în Tora și scrierile Vechiului Testament aparținând religiei creștine. Coranul a fost revelat, conform tradiției islamice, profetului Muhammad de către îngerul Gabriel (Gavriil; ar.: Ğibrīl) în numeroase ocazii între anii 610 și moartea lui Muhammad în 632. Scepticismul cu privire la originalitatea coranului apare însă când justificarea scrierilor se bazează pe memorarea revelațiile alternate cu faptul că unii dintre însoțitorii săi le-au notat, sporadic, pe pergamente, pietre, omoplați de cămilă. Schematic, tradiției spune că după moartea profetului Muhammad (632), Abu-Bakr, primul calif, i-a poruncitt lui Zayd bin Thabit să strângă și să noteze toate versetele autentice ale Coranului, după cum erau păstrate în forma scrisă sau orală. Exemplarul lui Zayd, păstrat de văduva profetului Muhammad, Hafsa bint Umar, stă la baza textului coranic întocmit în vremea celui de-al treilea calif, Osman ibn Affan, între anii 650 și 656, adică la aproximativ 20 - 25 de ani de la moartea lui Muhammad, care a poruncit alcătuirea unui exemplar model, care să înlăture toate diferențele survenite cu timpul între versiuni, acest exemplar rămând fundamental până acum. El a trimis copii ale acestui exemplar în toate provinciile califatului, și a ordonat ca toate celelalte variante să fie distruse, fiind considerate de atunci ca inexacte (Cam același lucru, privind scrierile antice, referitoare la Dumnezeu, a făcut și clerul creștin care a selecționat, pe criterii subiective, cărțile Vechiului și Noului Testament ce compun Biblia). Istoricii Coranului vorbesc însă de un proces mai gradual chiar decât cel prezentat de tradiție, Coranul fiind rodul unei munci redacționale ale cărturarilor islamici aflați în slujba puterii califale contemporane lor, o muncă întinsă pe o perioadă de mai bine de un secol. Iar rfezultatul este un preaslăvit Coran de pe „Tabla Păstrată!" (Coranul, LXXXV, 21-22), care se bazează, aproape exclusiv, pe citate din memorie, scrise la peste 20-25 (sau chiar 60 - 80) de ani de la moartea celui ce le-a rostit și, care, din punct de vedere științific (limitele și performanța memoriei umane) lasă loc de interpretări privind acuratețea păstrării cuvintelor originale, subiect de controverse chiar și între reprezentanții islamismului.

Pe parcursul timpului, islamul, printr-o politică de expansiune colonială agresivă, contrară perceptelor religioase, care a avut la bază accesul la resurse și exploatarea popoarelor cucerite și nu perceptele religioase, s-a răspîndit pe un larg teritoriu care se întinde în Europa, Orientul Mijlociu, Asia și Africa de Nord. Centrul religios se află în orașele sfinte Mecca, Medina și Ierusalim, leagăn și al creștinismului.

Musulmanii cred că Islamul este ultimul din mesajele Dumnezeiești adresate omului. De asemenea sunt convinși și nu acceptă altă variantă (unde este liberul-arbitru !!??), de faptul că Muhammad este ultimul profet prin care Dumnezeu (Allah) a vorbit oamenilor și că a fost mesager al lui Allah (Dumnezeu). Interesant este că islamismul mahomedan a preluat în totalitate originile și geneza religiei monoteiste mozaice și faptul că, deși se declară impotriva religiei mozaice, cred și în toți profeții mozaici și apostolii creștini care au fost trimiși pentru umanitate înainte de Profetul Mohamed, precum (Kalnba) Avraam, Iosif și Moise și Isa ibn Maryam și mulți alții, care sunt sau nu menționați în Coran, inclusiv în Isus Cristos, cel căruia i-au construit un minaret (turn) în cea mai celebră moschee și universitate islamică din Damasc (În Coran, Iisus este menționat de unsprezece ori ca Hristos - surele 4, 172; 5, 17; 5, 72; 5, 75; 9, 30 si 31 și de trei ori ca Iisus Hristos - surele 3, 45; 4, 157; 4, 171). Islamiștii, de asemenea, exact ca si mozaiștii, cred în scrierile profeților și în mesajele pe care le-a dat Allah lor pentru a le explica oamenilor, precum Tora, Psalmii și Evanghelia. Deci, la origine, islamismul este sinonim cu mozaicisismul, adică religia monoteistă ebraică și are aceeași geneză cu creștinismul și cu patriarhii creștinismului, adică cu Avram, Isac, Iacov, Iosif, Moise ale căror morminte le și dispută cu evreii în Ierusalim. Ceea ce este contradictoriu în cazul islamismului nu este legat de religie și învățăturile ei - ce sunt aproape sinonime cu cele creștine, respectiv cu cele zece porunci ale lui Moise, scrise de Dumnezeu pe tablele legii pe muntele Sinai -, ci subiectivismul aplicării perceptelor religioase. Astfel, potrivit Coranului, crediciosul, ca și în cazul creștinului, trebuie să aibă următoarele calități: să creadă numai în Dumnezeu, Unul (Coranul: II, 41), să nu mintă (Coranul: IX, 20), să nu comită adultere (Coranul: XVII, 33), să nu fure (Coranul: V, 39), să nu ucidă (Coranul: VI, 152), să nu se lăcomească (VIII, 28), să nu fie ipocrit (Coranul: VIII, 59), să fie deșat de zădărniciile lumii (Coranul: XXIII, 3), să facă eforturi pentru a cunoaște cât mai mult (Coranul: XX, 115), să fie drept (Coranul: IV, 59), să fie binevoitor (Coranul: XVI, 91), să fie neclintit în credință (Coranul: III, 201), să nu fie nerecunoscător (Coranul: XXXIX, 67), să-i determine pe cei din jur să facă numai fapte bune (Coranul: XVI, 126), să nu spună ceea ce nu face (Coranul: LXI, 3), să nu fie îngâmfat (Coranul: IV, 37), să fie milos (Coranul: XVII, 30), să fie umil (Coranul: XXV, 64), să vorbească frumos oamenilor (Coranul: II, 84), să-i ierte pe cei ce greșesc față de el (Coranul: III, 134), să răspundă răului cu binele (Coranul: XIII, 23), să nu bârfească (Coranul: CIII, 2), să cheltuie o parte din avere pentru cauza lui Dumnezeu (Coranul: II, 262), pentru săraci și nevoiași (Coranul: II, 272), să nu jignească și să poreclească pe nimeni (Coranul: XLIX, 12), să mănânce numai lucruri curate (Coranul: II, 169), să fie mereu curat (Coranul: II, 223) etc. Comparând perceptele islamice cu cele creștine aproape că nu există vreo diferență. Din păcate pentru om, diferența este făcută însă și la islamiști și la creștini de ignoranță, ignoranță exploatată de cei ce manipulează lumea prin religie. Comparând ce se întâmplă în fapt, în lumea arabă, cu perceptele islamice, constatăm că nu există nici o logică a modului cum este interpretat și aplicat, în fapt, Coranul și că, exact ca în religia creștină, forma a devenit prioritară fondului. Și cum și religia ebraică (mozaică), care are la bază cele zece porunci, are efectiv aceleași percepte morale, nici comportamentul evreilor nu este mai breaz. In numele unei religii care este contrară celor ce se petrec în fapt (adică, în primul rând, să nu ucizi), este exploatat în fapt fanatismul religios, cultivat asiduu, bazat pe o propagandă în care este exploatată la maximum ignoranța. Este evident că în acest caz, conform perceptelor religioase, Șeitan (Coran) sau Satana (Biblie și Tora) este cel care generează fanatismul și se află la originea conflictelor care au ca justificare religia islamică și creștină și, chiar dacă declarativ nu este acceptat, fanatismul religios este acceptat și chiar tolerat. În fapt, ceea ce se petrece în spatele religiei, nu este decât luptă pentru putere, pentru accesul la resurse, la taxe și impozite, iar religia și fanatismul, proprii igoranților, este paravanul prin care cei ce-și doresc puterea manipulează prostimea și cultivă, la maximum, ignoranța, alimentând prostia cu percepte religioase inventate, care în fapt nu există nici în islamism și nici în creștinism, profitând de comoditatea, analfabetismul, credulitatea și primitivismul gândirii. Moscheile, la fel ca bisericile și catedralele, sunt instrumente de manipulare religioasă care asigură disciplinarea spirituală a celor mulți, la adăpostul cărora bogații și puternicii lumii se înfruptă din munca celor mulți, ținându-i prizonieri și „în lesă", pe cei care asigură bogățiile lumii. Fără religie și ignoranță nu pot decide dacă lumea ar fi mai bună și mai normală, ori s-ar autodistruge prin haos. Pentru că nimeni nu poate ști dacă guvernarea laică, separată de religie, poate fi o soluție de echilibru la o asemenea scară. Ce e cert însă e faptul că moscheile și lăcașele de cult creștine sunt instrumente uriașe de manipulare care aduc câștiguri incomensurabile celor care administrază instituțiile religioase și reprezintă unul dintre cele mai eficiente instrumente pentru subordonarea popoarelor.

Istoria ne obligă să acceptăm realitatea, respectiv că în spatele intenției musulmanilor de a construi o moschee (cea mai mare din Europa) în București se află nu considerente de natură religiosă, ci adunarea, sub aceeași „umbrelă", a celor ce practică religia islamică în Romania, pentru a-i manipula politic și fiscal în interesul celor ce controlează statele islamice, adică de a crea cât mai mulți cotizanți sau plătitori de taxe și a-i disciplina, folosindu-i ca masă de manevră politică pentru a se crea avantje materiale. Trecând peste formal, toată istoria islamică, respectiv expansiunile armate, prin forță, au la bază același principii ca și ale marilor imperii antice (persan, roman, mongol, etc.) și moderne (britanic, rus, otoman, francez, austro-ungar, german, etc.): subordonarea populației ca plătitori de taxe și accesul facil la materiile prime și bogațiile teritoriilor ocupate. Religia a fost doar masca și paravanul cuceririlor și exploatării populației cucerite. Or, din acest punct de vedere, are și Băsescu oarecare dreptate, pentru că, în fapt, expansiunea islamică, precum cea creștină, are același scop. Diferă doar metodele și regulile (sau lipsa de reguli), iar musulmanii, se pare, pentru că sunt deficitari la capitolul tehnică și dotare militară, în raport cu creștinii, în lupta pentru expansiune, utilizează (sau acceptă, indirect) metodele cele mai radicale posibile pentru a-și atinge scopurile. Condamnă doar formal terorismul, dar nu se sfiesc să culeagă „roadele" exportului fricii generat de teroare, primind cu brațele deschise noii adepți ai religiei islamice, convertiți prin frică, teroare sau pe cei care propovăduiesc terorismul și le place această postură de neimplicați direct, din care au doar de câștigat. Faptul că se delimitează doar formal de cei ce propovăduiesc jihadul și oridecâte ori sunt interpelați nu condamnă radical, ci cu jumătate de gură sau formal metodele extremiste utilizate de militanții islamici care, in numele unui stupid și macabru război sfânt, ucid în numele lui Alah (Dumnezeu) - vezi cazul Palestinei, Hezbolah, Frații musulmani, etc. -, precum cruciații pentru creștinism, constituie marea problemă și o formă perversă de manifestare a islamismului. Un joc ipocrit, în care sunt acceptate, deopotrivă și perceptele morale și manifestările radicale, pentru că scopul este material și nu ideal, așa cum ar trebui să fie. Așa că înainte de a lansa critici la adresa cuiva, ar fi bine să învățăm și să stăpânim măcar noțiunile de bază, respectiv că nu există religie musulmană ci islamică și că musulmanii sunt practicanții religiei islamice, iar construirea de moschei înseamnă, în fapt, expansiune religiosă nu pentru răspândirea învățăturii lui Alah (Dumnezeu), cum justifică șefii islamiști investițiile, ci pentru extinderea bazinului manipulării ignoranței. Iar manipularea ignoranței prin religie este marele pericol al lumii civilizate, laice, ce o poate distruge. A nu se uita că religia este pretextul, moscheea instrumentul prin care se poate ascunde intenția și realiza scopul, iar crima este forma de teroare prin care se instaurează frica speculată de cei care vor să distrugă forma laică de conducere a societății și înlocuirea ei cu o formă de guvernare religiosă, anacronică, bazată pe dogme și principii radicale, în care supunerea și umilința sunt impuse ca și virtuți și în care nu este permis sau tolerat liberul-arbitru. Deși libertatea religiosă, în Franța, Anglia și alte țări laice din Europa, este asigurată fără discriminare și creștinilor și islamiștilor, nu lăcașurile de cult creștine au produs criminali fanatici religioși, ci mentorii religioși frustrați islamiști, aflați în și pe lângă moschei și centre de pregătire islamică, cei ce ce speculează ignoranța umană și virusează conștiințele slabe, transformându-le în bombe ambulante amorsate permanent.

Islamismul radical, gen ISIS, înseamnă supunere totală sau moarte. Iar moscheile, pentru acest gen de militanți și credincioși, nu sunt decât celule de lucru, utilizate pentru întâlnire și locuri perfecte de recrutare a ignoranților capabili să fie manipulați. Cine poate deosebi militantul islamic, pregătit pentru jihad, de crediciosul islamist ca să-i blocheze accesul la moschei? Cine poate opri militanții islamiști sa nu profite de oportunitatea oferită de existența unei mari moschei ca să recruteze „soldați" jihadiști? Și cum procentul ignoranților în rândul emigranților este mare, e mai mult decât evident că o mare moschee oferă și o pepinieră uriașă pentru exploatarea ignoranței și recrutarea de „soldați" jihadiști. N-am învățat nimic din lecția Bosnia? Nu învățăm nimic din lecția Kosovo?

Pavel Roman