Eternităţi de o zi: Cum a înviat, dintr-o dată, România muribundă

Am asistat, pe parcursul discursului rostit de şeful statului în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului, la un adevărat miracol: România, care, până mai ieri, era considerată de Traian Băsescu drept muribundă, o ţară pe care nimeni n-ar trebui să dorească a o conduce, a înviat ca prin minune, ba, mai mult, e de-a dreptul radioasă şi plină de elan.

Am avut prilejul să ascult, pe parcursul a circa o sută de minute, o cuvântare ca de pe timupurile pe care le credeam definitiv apuse, mai ales după ce acelaşi Traian Băsescu a condamnat, chiar fără chef.

rorile şi crimele comunismului. În acest context, mereitată citat Andrei Pleşu, care, deunăzi, ne-a oferit un portret exact al celui pe care l-a cunoscut îndeaproape şi căruia, deşi a decis să-l părăsească pe vremea când era consilier prezidenţial, îi acordă, totuşi, circumstanţe atenuante şi, probabil, chiar credit pentru încă un nou – improbabil – mandat.

Fapt este că aveam o sumedenie de obiecţiuni la stilul preşedintelui. Îi apreciam inteligenţa nativă, dexteritatea politică şi o anumită – fie şi capricioasă – convivialitate. Nu-i puneam la îndoială bunele intenţii, dar mă deranjau reacţiile lui umorale, o anumită voluptate a conflictului, precum şi alternanţa de emotivitate lăcrimoasă şi brutalitate cazonă în care se complăcea adesea. Ştiam că nu condamnase comunismul din toată inima, regretam inapetenţa lui pentru politica externă şi eram alergic la căutătura lui oblică din momentele de iritare.

Că era un om necultivat nu mă indispunea prea tare. Am avut de-a face cu alte candori culturale şi la case mai mari...Ar fi putut fi însă ceva mai bine educat, mai puţin înclinat spre grosolănii inutile, spre ieşiri fruste, spre abuzul de ton şi de atitudine. Nu-mi plăceau prea mult nici oamenii care îi plăceau lui, nici promptitudinea cu care se putea debarasa de oricine.

Pe scurt, anumite incompatibilităţi între oficiul prezidenţial şi temperamentul preşedintelui erau, după capul meu, de necontestat. Una peste alta, Traian Băsescu nu era genul meu. Şi, probabil, nici eu nu eram genul lui.”
Dincolo de eleganţa stilistică, omul cultură citat spune, de fapt, ceea ce gândeşte toată lumea, numai Traian Băsescu nu vrea să accepte despre siune însuşi. Un om „necultivat” şi deloc „bine educat” n-ar trebui să dea lecţii despre şcoală, ba, mai mult, să o şi revoluţioneze după propria-i minte.

Un om care n-a condamnat comunismul „din toată inima” n-ar trebui să se bată cu pumnul în piept pentru o acţiune de faţadă, strict populistă. „Inapetenţa pentru politica externă”, despre care vorbeşte un fost ministru de Externe nu-i poate da dreptul să se laudă că a făcut o politică consecventă în ultimii cinci ani, atâta vreme cât mai nimeni nu ne bagă în seamă dintre naţiunile pe care ni le-am dori aproape. Axa imaginară Londra-Washington ne mai spune, astăzi, ceva? Iar să te mai şi lauzi cu rezolvarea problemei ziariştilor răpiţi în Irak, petse care s-a aşezat un covor gros de mister, e chiar obrăznicie.

Dar Traian Băsescu n-a avut niciun fel de rezerve în a se lăuda deşănaţat, spunâţnd neadevăruri sau jumătăţi de minciuni. S-a lăudat inclusiv cu realizările Guvernului Tăriceanu, de care s-a tot chinuit să scape vreme de patru ani! A încercat să acrediteze poza preşedintelui echilibrat, preocupat de marile probleme şi proiecte ale naţiunii, dar i-au scăpat, şi în aceste condiţii unele răutăţi, căci omul e, vizibil, ranchiunos şi mereu pus pe harţag.

De ce să avem, pe mai departe, un preşedinte grosolan, care se înconjoară de tot felul de indivizi şi de individe de condiţie morală şi intelectuală îndoielnică, precum aceea a sa? De ce să ne condamnăm singuri la a-i suporta pe mai departe unomrile, „abuzul de ton şi atitudine”, „emotivitatea lăcrimoasă şi brutalitatea cazonă”? Atunci când cunoaştem insul, când ştim că mai mult de cât a putut nu poate, de ce să ne legăm singuri la cap?

Cuvântarea de bilanţ rostită de (încă) preşedintele României m-a lămurit pe deplin. A rămas un activist de duzină, care ştie doar să-şi disciplineze organizaţia de bază, folosind înjurătura şi parul, dar incapabil să contribuie la construcţia unei ţări europene. Dacă asta dorim, putem avea chiar asta.

Horaţiu Vlăsceanu