Eternităţi de o zi: Nevoia de luciditate

Cred că acum, când suntem supuşi, ca naţie, unei probe de rezistenţă la frustrări şi dezgust, e nevoie mai mult ca oricând de luciditate.

Din păcate, din observaţiile pe care le fac zilnic, în calitate de pieton, de cumpărător sau de consumator de cafea, am constatat că oamenii au prins a-şi ieşi din fire, mai des şi mai năvalnic decât în alte perioade pe care le-am trăit. Lumea este isterizată de incertitudine, e terorizată de prostie şi de incompetenţă, e speriată de perspectiva ca această perioadă să se mai prelungească.

Aflăm, de pildă, că o altă ordonanţă a Guvernului Boc, „ordonaţa bunuil plac”, prin care fostul premier angaja pe cine dorea, doar în baza încrederii pe care Înlţimea Sa o acorda discreţioanr, a fost declarată neconstituţională. N-a existat, de când e România stat modern, un mai incopetent guvern decât cel moşit de Traian Băsescu în urmă cu aproape un an. Şi nici unul care să facă mai multă rău ţării şi cetăţenilor acesteia.

Am citit, consternat, ştiri cu privire la modul de abordare a confruntărilor electorale din preajma primului tur al alegerilor parlamentare dintre staff-urile candidaţilor. Spectacol absolut jenant. Dar când nişte bieţi gazetăraşi de duzină, gen Sever Voinescu sau Traian Radu Ungureanu devin bărbaţi de stat, cu responsabilităţi imense pentru umerii lor firavi şi pentru minţile lor mici, totul devine explicabil. Respectivii arivişti, cu gândul doar la bani şi cu sufletele năclăite de ură, şi-au încasat răsplata supuşeniei şi a lipsei de caracter, dar vor încă şi mai mult. Vor să devină decidenţi. Ceea ce este grav, nociv, pentru noi toţi.

Elena Băsescu, proaspăta europarlamentară semianalfabetă, ia atitudine! Care alta decât aceea de a-şi susţine tatăl de pe podiumul unei pretinse personalităţi, atunci când e clar că e şcolită într-ale vieţii de Udrea, Ridzi şi Anastase, trei femeiuşti cărora doar tupeul şi înclinaţia vizibilă spre turpitudine nu le pot fi contestate. Şi iată, EBA face campanie electorală, tot atât de independentă ca şi până acum! Are un cuvânt de zis în ţara asta, nu?

În acelaşi timp, şapte candidaţi la preşedinţie, care au adumat sute de mii de semnături de pe tot cuprinsul ţării, sunt marginalizaţi, discriminaţi atunci când e vorba de o dezbatere legată de soarta viitoare a României. E drept, a unei Românii în care un fost top-model ajunge preşedinte al Camerei Deputaţilor, iar alte doamne, brusc îmbogăţite, ajung să-i învârtescă pe degete bugetul. Dar, până la urmă, România noastră, a celor care, de douăzeci de ani, ne tot văicărim, după fiecare alegeri, că iar – şi iar – n-am votat aşa cum ar fi trebuit.

Asta este, aşadar, atmosfera în care trăim. O atmosferă tensionată de ameninţarea unor disponibilizări de proporţii în rândurile bugetarilor, de sărăcia în care ne vor „petrece” sărbătorile de iarnă, de abuzul de a pleca în concedii forţate, de umilinţele la acre sunt permanent supuşi, fie din partea unor miniştri, pe cât de îngâmfaţi, pe atât de goi pe dinăuntru, fie din partea lucrătorilor de la Metrou, sau de la Poliţie, sau de prin spitale.

Luciditate ni se cere, aşadat. Mai ales în clipe grele, de cumpănă, părecum acestea pe care le traversăm, ca şi cum am urca, în fiecare zi, o altă Golgotă. Trebuie să avem tăria de ne aminti, în aceste zile, tot ce am avut de îndurat în ultimii cinci ani. Să ne amintim de cei care ne-au batjocorit ori s-au amuzat de neputinţa noastră.

Să ne gândim de câte ori ne-au fost schimbat şefii şi cine au ajuns să fie, azi, aceştia. Să rememorăm câte promisiuni, imediat uitate ni s-au făcut şi, socotindu-ne banii pe care-i primim acum, să-i comparăm cu cei pe care-i câştigam anul trecut, tot pe vremea asta, când nici nu eram, ca azi, datori vânduţi. Să ne gândim că nu vom mai vedea prime de Crăciun şi că nu vom avea ce pune, de Moş Nicolae, în ghetuţele copiilor.

Măcar să la viitorul lor să ne gândim şi să votăm în cunoştinţă de cauză, în conformitate cu ce ne dictează conştiinţa, şi nu şefii noştri, care nu-şi doresc decât să supravieţuiască pe funcţii. Să votăm, aşadar, cu gândul la noi înşine.

Horaţiu Vlăsceanu