Eternităţi de o zi: Strategie social-democrată mizeră

Este greu de priceput ce se întâmplă în PSD şi cum de mai rezistă, încă, această enormă şandrama politică. Poziţia adoptată cu ocazia moţiunii de cenzură ce a fost supusă votului pe 24 septembrie este una atât jalnică, dar mai ales josnică. Aflaţi la guvernare de nouă luni, pasediştii n-au făcut altceva decât să dea rateuri.

Întâi de toate şi-au înşelat şi insultat electoratul, aliindu-se cu cel mai mare adversar al lor din perioada alegerilor parlamentare. Au aceptat, de dragul „resurselor” (aşa se numesc acum banii publici luaţi cu japca), să se alinieze la comanda duşmanului lor de moarte, Traian Băsescu. Au stat cuminţi, fără crâcnire, la ordinele inepte ale unui premier de talia lui Emil Boc. S-au căit şi s-au căinat, s-au văicărit şi au dat semne de revoltă, dar au sfârşit prin a-şi trăda definitiv electoratul. Căci acesta este rezultatul asumării răspunderii pentru nişte legi al sărăcirii şi ale şomajului în masă.

Lipsa lor de demintate şi de responsabilitate a ieşit în evidenţă atunci când, puşi în faţa votului, au preferat să nu voteze ceea ce îşi asumaseră! Dincolo de laşitate şi de tot soiul de calcule meschine, această decizie i-a desfiinţat – dacă fiinţaseră vreodată – ca politicieni. Ca afacerişti, pot să-şi continue acţiunea de dezalizare a ţării, ca trăgători de sfori, pot participa pe mai departe la punerea la cale a tot soiul de matrapazlâcuri, dar în politică nu mai au ce căuta. Să-ţi asumi răspunderea, dar să nu votezi ca atare este culmea escrocheriei policianiste.

Poate că ei mai cred că îi va mai asculta cineva atunci când incriminează, fără jenă, faptele la care sunt pe deplin părtaşi, dar cei care i-au susţinut în alegeri, sindicaliştii, în principal, au a le plăti polţele pe care le merită.

PSD nici nu i-a criticat pe cei cu care sunt în cârdăşie, dar nici n-a vrut să trântească un guvern de care se dezic în fiece moment. Probabil că, fără să ni se spună pe şleau, prostituţia a şi fost legalizată, cu adresă precisă pentru clasa politică. Astfel încât apropierea social-democraţilor de PD-L şi de mentorul spiritual al acestuia nu mai poate fi privită ca o nefericită întâmplare, ci reprezintă imaginea unei perfecte potriviri de caracter.

Mă întreb care mai pot fi, în aceste circumstanţe, speranţele acestui partid duplicitar la alegerile din noiembrie-decembrie. Ce ar putea să spună ei electoratului. Pentru că, deşi miza este preşedinţia, partidul care sprijină un prezidenţiabil trebuie să-şi expune o anumită platformă politică. Or, după ce au guvernat pe şest cu PNL şi au trăit experienţa jenantă a unui concubinaj scandalos cu PD-L ce identitate poate avea, în acest moment, PSD? Cine mai poate avea încredere în promisiunile sale? Şi ce promisiuni ar mai putea face, în afară de rizibilul „să trăiţi bine!”, preluat din repertoriul celui care continuă să le dicteze, să le impune fiecare mişcare pe care o fac la Palatul Victoria.

Scrisoarea pe care a adresat-o Octav Cozmâncă foştilor săi colegi cuprinde foarte multe adevăruri dureroase. Nimeni din conducere nu l-a luat în seamă, ba, ca să scape de orice problemă, pesediştii din Suceava veşnicului Mârza l-au şi exclus din partid. Dar, este limpede, oricâte giumbuşlucuri ar mai face de acum înainte, soarta PSD s-a petcetluit la 24 septembrie 2009. Umilindu-şi electoratul, până acum consecvent, social-democraţii au arătat că e necesară crearea unui adevărat partid de stânga în România, care să măture camarila coruptă care a dus PSD către culmile dispreţului tuturor.

Horaţiu Vlăsceanu