Arhetipul oamenilor politici occidentali şi politicienii mioritici

Îmi amintesc de faptul că, primul concert al famfarei noatre, a avut loc în Piaţa Universităţii Politehnice, în prezenţa unui numeros public şi a unor reprezentanţi ai Casei Regale, Guvernului şi ai autorităţilor publice locale.

Programul a cuprins, în principal, creaţii de muzică clasică, iar publicul, bun cunoscător al acestui gen muzical, a fost impresionat de măiestria muzicienilor români. La finalul activităţii, au oferit tuturor paticipanţilor pahare cu bere. Aşa cum se ştie, în Beligia se produc aproape cinci sute de sortimente de bere. Este băutura naţională a belgienilor, fiind considerată cea mai bună din lume.

Pe timpul acestei activităţi protocolare, am fost felicitat de oficialităţi pentru măiestria membrilor famfarei noastre, iar domnul Maurice Lafosse, primarul (bourgmestre, cum i se spune în limba flamandă) de atunci al localităţii, a avut numai cuvinte de apreciere faţă de subofiţerii noştri muzicanţi, care erau pregătăţi, în acea perioadă, la Şcoala Militară de Muzică. Membrii muzicilor militare belgiene, dar şi ai celorlalte formaţii străine, erau absolvenţi de conservator.

Cu toate acestea, pregătirea profesională, muzicală a militarilor români nu era cu numic mai prejos. Dimpotrivă! Tot atunci, am cunoscut o persoană deosebită, care s-a prezentat a fi Elio Di Rupo. Domnul Pierre Ista, însoţitorul nostru, mi-a şoptit că este „Vice (nn. vice...) - Premier Ministre", eu, din neatenţie, am receptat „fis (nn. fiul...) du Premier Ministre", şi aşa am crezut până în ultima zi a manifestărilor, când am fost invitat, împreună cu inspectorul muzicilor militare, colonelul Constantin Andreoiu, să asist la momentele apoteotice ale manifestărilor - Lupta dintre Sfântul Gheorghe şi Dragon" şi la finalul procesiunii „Carul de Aur" etc. - din balconul „L'Hotel du Ville". Am îmbrăcat superba ţinută de ceremonie a armatei noastre.

Ajungând în parcul interior al acestei instituţii publice, am fost întâmpinat de domnul Elio Di Rupo, care, pe un ton foarte jovial şi cordial, mi-a spus că doreşte să mă prezinte şefului său. Am rămas plăcut impresionat şi, evident, emoţionat, atunci când am constatat că şeful domnului DI Rupo nu era nimeni altul decât Primul Ministru al Belgiei, domnul Jean-Luc Dehaene. Domnul Prim Ministru a făcut referinţe elogioase cu privire la prestaţiile muzicienilor români, precum şi la adresa României. Am mărturisit bucuria de a participa la aceste manifestări şi, totodată, am adresat mulţumiri pentru aprecierile făcute.

La puţin timp după aceea, Evenimentul Zilei, care atunci era cea mai citită gazetă, a publicat un articol, semnat de Oana Maiuga, în care se informau cititorii despre scurta întâlnire a Primului Ministru belgian cu domnul Lt. col. Mihail Ţăpârlea.

Pe domnul Di Rupo, acum Prim Ministru al Belgiei, l-am întâlnit, şi în urmă cu câţiva ani, când era primar al Monsului. Domnul Di Rupo a venit, folosind ca mijloc de transport bicicleta, să mă întâlnească şi să asiste, câteva zeci de minute, la un moment muzical-coregrafic, pe care solişti, balerini şi instrumentişti renumiţi ai Ansamblului Artistic „Doina" al Armatei l-au prezentat în Grande Place.

Despre domnul Di Rupo, încă de când l-am cunoscut, se afirma că, deşi este de origine italiană, la Mons, este în elementul său, iar în relaţiile cu cetăţenii, dovedeşte o „răbdare de înger". Este primul care le strâge mâna, este sensibil la suferinţele lor, şi se preocupă, ca nimeni altul, de problemele pe care aceştia le au. Este apreciat, în unele cercuri, drept un „geniu politic", ce are autoritatea şi legimitatea „conferite de popor".

Este înzestrat cu o mare capacitate de comunicare şi posedă un autentic simţ al istoriei. Elio Di Rupo mi-a confirmat, o dată în plus, faptul că marile personalităţi sunt modeste, se comportă în mod elevat. În concepţia occidentală, oamenii politici sunt, realmente, „servitorii poporului", iară nu poporul este servitorul lor, aşa cum, din nefericire, este în mentalul românilor şi, mai ales, în mintea unor lideri politici mioritici. Uneori, aceştia din urmă, se comportă ca şi cum poporul român a apărut pentru ca ei să aibă pe cine conduce. Este un reflex, cred, al anilor de dictatură comunistă, dar şi o consecinţă a lipsei de cultură umanistă şi politică a politicienior.

Pentru această situaţie, trebuie să spun, că nu numai politicienii sunt de vină, ci şi, noi, românii, deoarece, de cele mai multe ori, suntem apatici şi ne comportăm ca nişte supuşi, fiind, astfel, complici le ceea ce se întâmplă în societatea noastră. Aromele şi gustul puterii - chiar dacă, uneori, se afirmă faptul că „puterea se exercită în numele poporului"-, sunt mai puternice, sunt dincolo de principiile morale, dincolo de deontologia politică. Cocesivitatea poporului român - deşi îşi are explicaţii istorice în raţionamente de genul „Capul plecat niciodată nu-i tăiat" -, este păgubitoare pentru situaţia economică şi socială a ţării. Vorbim, în esenţă, de o pasivitate dăunătoare, de o atitudine de complicitate, de o conspiraţie a noastră cu lideri politici nereprezentativi. O conspiraţie a tăcerii - dacă o pot numi aşa-, ce conduce la stigmatizarea democraţiei, la nulificarea poliarhiei, lăsând teren fertil pentru totalitarismul „Unului", sprijinit de o grupare oligarhică avidă de îmbogăţire cu orice preţ.

Poate fi desemnată această stare de fapt prin sintagma „sindromul Stockolm", în care „victimele" regimului politic, aidoma persoanelor captive, se solidarizează sau, chiar, se identifică cu răpitorii, în cazul nostru cu liderii politici ale căror haine morale sunt îmbrăcate doar pentru a-şi ascunde nulitatea, negativitatea sau malefismul. Micile lor gesturi de bunătate sunt amplificate, iar victimile manifestă pasivitate sau se solidarizează cu ei, iar sindromul devine o strategie de supravieţuire pentru persoanele care sunt supuse unor abuzuri sociale şi economice, ce le determină un stres emoţional şi existenţial major.

Aşa explică teoria disonanţei cognitive efectul de schimbare a opiniilor, de vot prin mituirea electorilor cu mici sume de bani sau cadouri nesemnificative, mituire practicată intens de partidele politice în perioada campaniilor electorale, deşi procedeul este interzis de legislaţia noastră.

Este, parcă, la noi, la români, prea multă resemnare, prea multă renunţare şi prea mult chin. Nefericirea, insatisfacţia, sărăcia care ne însoţesc şi ne disperă, pornesc, până la urmă, din noi înşine. De aceea, ele nu trebuie tratate ca o fatalitate cosmică, concepţie care, în acest caz, ne-ar închide orice posibilitate de a le diminua sau de a le face mai suportabile. Schimbarea de optică, de atitudine trebuie făcută, mai întâi, în modul nostru de a gândi şi, ulterior, în acţiunile noastre cotidiene.

Îmbunătăţirea situaţiei existenţiale este un fenomen a posteriori. Pe cale de consecinţă, este necesar ca fiecare dintre noi să se manifeste responsabil şi sinergic, să pretindă şi să impună respect din partea semenilor sau a oricărui lider politic, social sau economic. Numai aşa raporturile diadei popor-lideri pot fi redefinite sau inverste pentru a le transcende în planul firescului politic şi social. Cred că numai aşa putem realiza propensiunea ţării şi, în acelaşi timp, a noastră, a cetăţenilor ei.

GL. BG (R) MIHAIL ŢĂPÂRLEA