De ce alegem să ne otrăvim singuri copiii?

Această problemă considerăm că este foarte serioasă.

Principala greşeală ce ar trebui conştientizată de toţi, dar mai ales de părinţi, este următoarea: deşi copiilor nu le dăm nici măcar o singură dată mâncare stricată cu care s-ar putea otrăvi (şi nici chiar noi nu mâncăm aşa ceva), când e vorba de televizor, procedăm cu totul altfel, hrănindu-le zilnic sufletele, întreaga fiinţă psihosomatică, cu hrană mai mult sau mai puţin stricată.

Din păcate, nu conştientizăm şi nu ne punem întrebări în acest sens. În mod pasiv şi lipsiţi de hotărâre ne lăsăm atraşi de ce este la „modă", fără a îndrăzni să reacţionăm în fața devierii (părinţilor şi copiilor) constatate zilnic în faţa ochilor noştri. Duhovnicii la spovedanie sunt martorii situaţilor grave în care au ajuns oamenii din pricina mijloacelor vizuale moderne.

Consecinţele dezastruoase ale televizorului şi mai recent ale internetului le cunoaştem toţi, dar mai ales duhovnicii, la spovedanie. Pentru rezolvarea acestei probleme vom enumera mai multe măsuri, la care au recurs un număr tot mai mare de familii, pentru toţi cei care vor să privească adevărul în faţă, fiind neliniştiţi mai ales de viitorul copiilor lor:

- Ascultă, Maria, ce este acest Vengos de care vorbiţi toţi?
- Da bine, voi nu aveţi televizor acasă?
- Nu, nu avem.
- Aaa! Se pare că sunteţi săraci!
- Televizor nu avem, însă am mers împreună cu părinţii şi fraţii mei în America. Tu, Maria, ai mers?

Maria a rămas cu gura căscată, iar „americanca" s-a simţit în largul ei, precum o învingătoare. Când un copilaş din clasa întâia primară l-a luat în râs pe un coleg ce nu avea acasă televizor, pentru că nu ştia un anumit cuvânt foarte des folosit în anumite emisiuni, acesta i-a răspuns:„De ce râzi, tu ştii ce înseamnă epitrahil?"

În exemplele de mai sus pot apărea două probleme:

Prima: Copiii care nu se uită la televizor devin complexaţi faţă de colegii lor.

Răspuns:

(1) Cum s-a ajuns la această concluzie? Plecând doar de la nişte presupuneri. Aşa ceva pot gândi acei părinţi ce nu au interzis copiilor vizionarea televizorului ori nu sunt de acord cu anumite opoziţii ce pot apărea din afara familiei.

(2) Această afirmaţie (a tensiunii cu cei din jur), venită de la părinţii creştini, este o jignire adusă credinţei noastre. Este posibil ca îndemnurile sau poruncile lui Dumnezeu să ducă la crearea unui complex şi la probleme de fond? Cu neputinţă. Se creează un complex când cei complexaţi sunt părinţii, când fac presiuni asupra copiilor să nu se uite la televizor (deşi s-au obişnuit deja), fără a fi convinşi de acest lucru, şi când în familie există o viaţă creştină nesinceră şi ipocrizie. Dimpotrivă, când există ascultare şi consecvenţă faţă de legea lui Dumnezeu şi Biserica Lui, copiii au parte în familie de o atmosferă plină de bucurie, străbătută de un duh de mărturisire în faţa lumii.

(3) Va putea cineva vreodată să considere serioasă şi logică atitudinea unui părinte de a-şi lăsa copilul să privească la televizor şi să ajungă un curvar - criminal, terorist, vrăjitor, satanist - pentru ca nu cumva să devină, după părerea lui sau a altora, un complexat în raport cu valorile unei lumi stricate?

A doua: De ce să nu vadă copiii ce-i de folos şi nevătămător, lucru care poate fi stabilit de comun acord între părinţi şi copii?

Răspuns:

(1) Există astăzi părinţi care fac aceasta, însă foarte greu izbutesc ce şi-au propus. În filmele pentru copii există, de pildă, printre altele, în cadrul fiecărui scenariu nevinovat, un îndemn din partea „eroilor" filmului la nesupunere faţă de părinţi şi în general faţă de cei mari. La aceasta au adăugat acum un nou mod de abordare a realităţii, prin magie, copiii obişnuindu-se cu figuri de bestii, cu figuri satanice şi soluţii facile pentru a ieşi din impas.

(2) Filmele bune sunt întrerupte de reclame comerciale sau pentru filmele ce urmează (acelaşi lucru are loc şi la jocurile sportive televizate). Filmul respectiv, considerat a fi bun şi de folos, rămâne acelaşi şi în astfel de condiţii? Ce se întâmplă cu copilul ce schimbă dintr-o dată canalul, va putea scoate şi din memorie scena nepotrivită care tocmai a surprins-o? Prin urmare, ce părinte din zilele noastre, interesat sincer să păzească curăţenia copiilor săi, nu-i va lipsi de puţinele filme chiar şi bune, evitând astfel multitudinea filmelor sau secventelor vătămătoare şi de suflet stricătoare?

(3) Oare acei copii care văd filme bune şi selectate încetează să mai dea curs fanteziei şi curiozităţii? Îi informăm aşadar pe acei părinţi ce stau relaxaţi în această privinţă că atunci când merg la priveghere, sau când sunt plecaţi în vizită, copiii lor, buni printre altele, se uită şi la filme de altă factură (dubioasă), ajungând să facă uneori între ei ceea ce văd. Cei care au acasă doar DVD-uri, pot viziona acasă CD-uri cu filme porno împrumutate de la colegi (lucru ştiut de duhovnici). De la o vârstă fragedă, chiar şi copiii buni sunt atraşi de toate, ştiu tot ce se dă la televizor („cei ce înţeleg să înţeleagă").

Dincolo însă de influenţa rea sau bună a filmelor se transmite un mod de a vedea lucrurile situat deasupra moralei, impus telespectatorilor în mod programat: o mecanicizare a gândirii. Televizorul, după cum este deja acceptat de mulţi, îi dezorientează pe oameni (dincolo de faptul că-i înstrăinează pe unii de ceilalţi). Telespectatorii ajung să repete ceea ce aud şi văd la televizor. Nu mai admit şi altceva. Cineva vrea să fim precum nişte roboţi. Este vorba de cei care planifică programele mass-mediei vizuale, prin comandamente venite în mod evident de sus. Ceea ce vedem, aceea trebuie să credem şi să facem. Din păcate, grecii contemporani, în marea lor majoritate, se supun, îngăduie şi acceptă în mod pasiv ce li se serveşte de sus.

Aceia dintre părinţi, aşadar, care persistă în atitudinea lor pozitivă faţă de televizor fără a-l interzice, fie se plasează în dezacord în mod voit cu Sfinţii Părinţii ai Bisericii noastre, ce pun accent pe felul în care ispitele se strecoară prin ferestrele sufletului, ochii, fie se delectează ei înşişi cu el (în detrimentul copiilor, dar şi al lor înşişi), televizorul devenind în primul rând pentru ei o patimă puternică. Dacă astfel de părinţi cred că patima lor poate merge alături de o viaţă duhovnicească adevărată, se ostenesc în zadar. Continuarea pe o astfel de linie va face că într-o bună zi să fie dezamăgiţi atât de educaţia copiilor lor, cât şi de viaţa lor „duhovnicească".

Cercetarea de sine

Referitor la televizor am ajuns şi eu să spun: „Face parte deja din viaţa noastră", „Nu mai putem să i ne mai opunem", „Toată lumea se uită". O astfel de atitudine nu este în cele din urmă decât o cedare dezarmantă în fața dependenţei înrobitoare faţă de televizor. Realizez că datorită lui (televizorului) nu doar unul, ci o mulţime de străini (...) îmi intră în casă, influențându-mi viaţa personală.

Cunosc şi înţeleg care sunt consecinţele neplăcute aduse de privitul la televizor, însă în pofida acestui fapt sunt neputincios să-i pun capăt şi mă întreb: „Oare cât mă vatăm eu şi cât sufletul curat al copilului meu? Când va ieşi la iveală stricăciunea? Cum va avea loc vindecarea? Care este răspunderea mea şi ce cuvânt voi avea în faţa lui Dumnezeu pentru atitudinea mea lipsită de responsabilitate şi atât de vătămătoare?"

Înţeleg că ar trebui să mă mai gândesc şi să mă cercetez serios asupra rolului jucat de televizor în viaţa copilului şi al familiei mele în general. Nevoia de a acţiona cumva punând capăt nepăsării mele se impune cu foarte mare urgenţă.

1. Există mulţi părinţi, care confruntându-se cu tragicele rătăciri de comportament ale copiilor lor, îşi conştientizează, târziu, desigur, greşeala şi în problema televizorului, spunând „dacă aş fi ştiut asta de la început". Considerăm aşadar că părinţii tineri pot lua toate măsurile pentru a-şi proteja copiii, pentru a evita astfel de urmări dureroase. Există multe moduri.

2. Se merge pe ideea greşită că trebuie să se obişnuiască cu răul de la televizor, că oricum vor vedea cândva acasă sau la alţii, că în felul acesta vor putea alege ei înşişi. Se uită un lucru esenţial, faptul că otrăvirea tot otrăvire rămâne, iar ea constă mai ales în plasarea copilului într-o lume virtuală, obişnuindu-l încetul cu încetul să refuze realitatea şi expunându-l lumii fantomatice, imaginare.

3. „...să nu gândiţi mai înainte ce veţi răspunde. Că eu vă voi da vouă gura şi înţelepciune; căreia nu-i vor putea grăi nici sta împotrivă toţi care se vor pune împotriva vouă" (Luca 21,15).

4. Reclamele comerciale adesea folosesc sugestii erotice chiar dacă produsul respectiv nu are nicio legătură cu sexul. De ce? Întrucât s-a constatat că pofta pentru un anumit produs poate fi amplificată prin asociere cu pofta sexuală, care este una dintre cele mai puternice. Faci, de pildă, reclamă la o ciocolată din care mușcă în acelaşi timp doi tineri, fată şi băiat, atingându-şi buzele. Sugestia este de tipul: precum plăcerea sărutului aşa este şi ciocolata respectivă la gust.

5. Mc Luhan, un cercetător canadian care şi-a dedicat cercetările printre altele asupra comunicării mass-media, a tras o concluzie genială: Dincolo de informaţia pe care media o transmite rămâne un mesaj cheie care este însăşi media, adică dependența de ea, care la nivelul creierului creează nişte modificări de percepţie cu rol în modificarea comportamentului. Aşadar mesajul este însăşi media.

6. Se are în vedere o manipulare generală a omenirii care va luce în final la acceptarea unui regim antihristic, potrivnic lui Dumnezeu [n.tr.].

(din: Părintele Gheorghios S. Kughioumtzoglou, Călăuza pentru o viaţă creştină)