VIITORUL ROMÂNIEI - STATUL MAFIOT SAU STATUL ÎMPOTRIVA MAFIEI ?

O rupere formală de trecut, de mentalităţi care viciau normalul, înlocuind valorile cu surogatele impuse de o doctrina în care diletantismul proletar, născut din ura împotriva valorii autentice şi tot ce însemna aceasta, ce a creat o lume dominată de mediocritate, este prea puţin pentru a constitui o garanţie a rezolvării dilemei conservatorismului în care se zbate societatea şi a formalismului ce blochează reformele structurale de fond.

Aparent doar, schimbarea regimului, a adus cu sine şi schimbarea mentalităţii. O schimbare însă imposibilă păstrând individul, pentru că fondul, pervertit şi alterat, a păstrat, în subconştient, efectele contaminării cu produsele demagogiei egalitarismului, a diletantismului ca reţetă a suficienţei, respectiv a convingerii că valoarea poate fi substituită în orice condiţii. În această conjunctură nu e firească dorinţa de menţinere a unui conservatorism, primitiv, social, ancorat între cele două societăţi, cea comunistă şi cea capitalistă ? Nu e firesc produsul rezultat din încrucişarea comunismului cu capitalismul (leneş, incult, neprofesionist, dar şmecher şi adaptabil, cu pretenţii materiale) să-şi dorească menţinerea mediului în care se mişcă natural ? Cum să integrezi moralitatea într-o astfel de ecuaţie ? Ce să caute într-o astfel de societate un sistem de valori, bine definit, care să salecteze, concurenţial, indivizii ?

Trebuie să admitem că nici comuniştii nici capitaliştii nu sunt idealişti şi n-au crezut într-un sistem de valori morale bazate pe idealism. Pragmatismul material, respectiv accesul la proprietate şi administrarea proprietăţii, sub orice formă, publică sau privată şi însuşirea fructului administrării proprietăţii, constituie scopul în sine. Diferenţa este dată, eventual, de metode. Acestea pot fi morale sau imorale, ori o combinaţie ipocrită a acestora. Ce este comun însă şi le defineşte este capitalul financiar. Obţinut imoral sau moral, capitalul guvernează societatea. Când este obţinut moral, adică prin valoare şi concurenţă, consolidează societatea iar când este obţinut imoral, prin furt sau fals, distruge sau degradează societatea.

Dizolvarea bruscă a comunismului în 1990 a găsit societatea complet nepregătită să facă faţă unui astfel de şoc şi a creat, în primul rând, un vid în domeniul administrării proprietăţii, care, din publică a trebuit transferată către privat. Vidul s-a datorat procesului de dezintegrare sau restructurare, în care au fost antrenate instituţiile publice, surprinse neconsolidate, nepregătite şi incapabile să preia şi gestioneze o astfel de uriaşă avere publică. Slăbiciunea statului, generată de menţinerea unor instituţii arhaice, nereformate, a fost speculată prompt de grupurile de interese, care, pe măsură ce statul pierdea controlul asupra economiei şi a proprietăţii publice, îşi consolidau puterea şi poziţia. Mai mult decât atât, după ce şi-au consolidat poziţia financiară, structurile de tip Mafia au început să acapareze şi statul, investind în politică, înfiinţând şi preluând partidele politice, cu scopul de a controla administraţia publică şi, în special, Ministerul de Finanţe, prin care puteau gestiona şi controla finanţele publice. Chiar dacă, aparent, pare absurd, fiind supus la multe reorganizări, Ministerul de Finanţe n-a fost reformat, pe fond, niciodată, toate modificările fiind formale. S-au permutat servicii, persoane, s-au schimbat siglele, procedurile, dar metodele de control au rămas aceleaşi. Chiar şi Codul fiscal, respectiv Codul de procedura fiscală, au menţinut acelaşi conservatorim, păstrând controlul fiscal în aceeaşi formă arhaică, ineficientă, uşor de influentat politic. Sub masca ipocrita a prevenirii abuzurilor, a fost instituit, în fapt, un monopol al controlului fiscal, centralizat, în care nu a fost admisă concurenţă, monopol care a asigurat, crimei organizate, posibilitatea de a se proteja şi a bloca depistarea fraudelor fiscale în timp real. Înfiinţarea Curţii de Conturi şi a Gărzii Financiare, după 1990, a constituit o tentativă de spargere a monopolului controlului fiscal. Prin aceasta s-a creat atât o concurenţă în ceea ce priveşte prevenirea şi depistarea fraudelor fiscale, în beneficiul statului cât şi o reducere a probabilităţii comiterii de fraude fiscale fără a fi depistat. Nu mai era suficient să controlezi politic ANAF şi Activitatea de inspecţie fiscală, pentru a proteja activitatea infracţională ci trebuia să controlezi şi Curtea de Conturi şi Garda Financiară, probabilitatea să fii depistat în cazul fraudei fiscale crescând considerabil. O astfel de măsură a fost benefică pentru Bugetul de stat, întrucât a avut efect asupra gradului colectării veniturilor, crescând atât gradul conformării voluntare (o dată cu creşterea probabilităţii să fii prins) cât şi al încasărilor efective, veniturile din încasările suplimentare dublându-se în această perioada.

Apariţia acestor noi structuri de control fiscal, Curtea de Conturi şi Garda Financiară, a fost una dintre cele mai importante şi eficiente măsuri ce a vizat reducerea fraudei fiscale. A fost cea mai puternică lovitură dată crimei organizate dar a şi a declanşat o lupta teribilă pentru înregimentarea politică şi controlul noilor structuri. Şi dacă în primii ani, atât Curtea de Conturi, cât şi Garda Financiară, au reuşit să rămână independente politic, putând acţiona conform atribuţiilor legale, în timp, procesul de consolidare a acestor instituţii şi întărirea rolului lor în lupta împotriva fraudei fiscale nu numai că nu a fost sprijinit de clasa politică, ci, sub tot felul de pretexte, puerile şi stupide, deşi erau cele mai eficiente instituţii în domeniul colectării taxelor şi impozitelor sutrase de la plata către buget sau a fondurilor alocate de la buget, Guvernul şi Parlamentul, la presiunile crimei organizate, au redus personalul instituţiilor, le-au diminuat bugetele, le-au restrâns competenţele şi atribuţiile, iar ca se le poată controla, le-au politizat, până le-au transformat în instituţii formale, sau chiar le-a desfiinţat (Garda Financiară).

Dacă la înfiinţare, Curtea de Conturi, pe lângă secţiile jurisdicţionale proprii, aveau şi dreptul de a efectua inspecţii fiscale şi la agenţii economici privaţi ce derulau contracte de lucrări sau prestări servicii cu instituţiile publice, iar actele de control încheiate (acte administrativ-fiscale, sau procesele verbale) constituiau titluri de creanţă şi executorii la scadenţă, în timp, totul a început să se schimbe. Mafia politică s-a întărit şi deşi volumul fraudelor fiscale din bani publici a crescut considerabil, personalul Curţii de Conturi, în loc să crească, a fost diminuat. De asemenea, pentru că nu puteau fi corupte şi controlate politic, sub pretextul că sunt neconstituţionale, au fost desfiinţate şi secţiile jurisdicţionale proprii ale Curţii de Conturi. Cum nici această n-a fost suficient, Curţii i s-a luat şi dreptul de a mai extinde controalele şi la agenţii economici privaţi, iar, în final, i-a fost aplicată lovitură de graţie, actele administrativ-fiscale nemaiavând statut de titlu de creanţă şi executoriu, ceea ce face ca prejudiciul constatat să nu mai poată fi considerat cert ci doar estimat, caz în care nu poate fi considerat, din punct de vedere juridic, o proba directă, respectiv o constatare tehnico-ştiinţifică de specialitate. În aceste condiţii, pentru a deveni titlu de creanţă, actul administrativ fiscal trebuie să fie înaintat ANAF, care, prin structurile de specialitate, denumite activitatea de inspecţie fiscală (AIF), după ce sunt prinse în planurile de control (anuale !?) şi după ce trec de o altă "găselniţă", numită încadrarea în "categoria risc fiscal", reface controlul şi întocmeşte un raport de inspecţie fiscală, respectiv un proces-verbal, acte administrativ-fiscale cu statut de titluri de creanţă şi executorii. Prin această "jonglerie" birocratică, Guvernul şi Parlamentul României au asigurat prelungirea nejustificată a procedurilor de recuperare a prejudiciului şi chiar imposibilitatea recuperării, asigurând infractorilor mecanismul prin care pot sutrage şi ascunde sumele furate şi timp pentru a exercită trafic de influenţă şi coruperea justiţiei.

În ceea ce priveşte Garda Financiară, aceasta, deşi funcţiona în cadrul Ministerului Finanţelor, ca o structură subordonată şi deşi avea dreptul să efectueze control fiscal, în urmă opoziţiei structurilor de control fiscal din cadrul MF şi ANAF (coordonate de Mafia politică), pe considerentul că nu se pot face acte de control fiscal parţiale (de parcă evazionsitii sustrag taxele numai anual şi nu când li se oferă ocazia !), nu a primit dreptul să întocmească acte administrativ fiscale (procese-verbale) cu statut de titlu de creanţă sau executoriu. Aveau dreptul să întocmească doar o Notă de constatare sau un proces-verbal, prin care, ca şi în cazul Curţii de Conturi, puteau doar estima prejudiciul, urmând ca rezultatele să fie transmise organelor de cercetare penală şi organelor de inspecţie fiscală din cadrul ANAF, care, idem ca şi în alte cazuri, printr-un procedeu birocratic excesiv, prelungesc nejustificat termenul de efectuare a controlului şi posibilitatea recuperării creanţelor fiscale, asigurându-se astfel timpul necesar ascunderii probelor, a sumelor sustrase şi imposibilitatea recuperării creanţelor.

Şi pentru că era eficientă chiar în condiţiile în care actele administrative întocmite nu erau titluri executorii, iar organele de cercetare penală, coroborând actele administrativ-fiscale întocmite de Garda Financiară, cu alte probe directe, transformau prejudiciul estimat într-unul cert, fără a mai apela la structurile de inspecţie fiscală din cadrul ANAF - fapt ce deranja Mafia politică şi crimă organizată, care controlau administraţia publică -, Garda Financiară, pentru a i se slăbi autoritatea şi eficienţa, a fost supusă la patru restructurări succesive, în decursul a zece ani, în urmă cărora a pierdut jumătate din personalul iniţial, marea majoritate profesionişti integri. A fost politizată total la nivel de conducere cetrală şi locală, mutată între ministere pentru a i se reduce personalul şi a pierde din competenţe şi, în final, pentru că toate intervenţiile asupra instituţiei nu au avut rezultatul scontat şi nu putea fi controlată în totalitate politic, a fost desfiinţată, deşi era cea mai eficientă instituţie în ceea ce priveşte activitatea de colectare a veniturilor bugetare nedeclarate şi în ceea ce priveşte depistarea fraudelor fiscale, având cel mai mare număr de acte de control fiscal, prejudicii stabilite, încasări şi sesizări penale pentru fraude fiscale, din România. În plus era singura instituţie din România care nu avea nevoie de vreo aprobare "iererhica" pentru a efectua un control inopinat în vederea depistării faptelor de fraudă fiscală. Sub pretextul ipocrit al modernizării administrării fiscale şi eficientizării activităţii, respectiv "rezolvarea problemei arieratelor, reducerea evaziunii fiscale şi creşterea veniturilor colectate", justificând, prin minciună, că a fost convenit cu Banca Mondială un astfel de program (care, în fapt, era contrar, Banca Mondială şi FMI solicitând întărirea instituţiilor de control) Guvernul României, în fapt la presiunea Mafiei, la sfârşitul anului 2013, a desfiinţat Garda Financiară, atribuţiile acesteia fiind preluate de o structura nou înfiinţată, denumită "Direcţia Generală Antifraudă Fiscală" şi "Direcţia de combatere a fraudelor fiscale". Nouă structura a fost înregimentată în cadul ANAF, fără personalitate juridică, fără buget propriu de venituri şi cheltuilei, cu o comandă supercentralizată, cu şefi numiţi politic, direct, fără concurs, fiind eliminate astfel atribuţiile Gărzii Financiare care deranjau Mafia politică şi crimă organizată, precum controlul inopinat, controlul pe baza de autosesizare şi independenţa decizională.

În ce proveste structurile de control fiscal din cadrul ANAF, prin metoda promovarilor clientelare, în posturile de decizie, Mafia politică şi crima organizată şi-au asigurat controlul total al finaţelor publice. La aceasta s-a mai adăugat şi o selecţie "riguroasă" a personalului, pe criterii de obedienţă şi lipsa totală de caracter, care execută orbeşte ordinele primite pentru a-şi păstra posturile obţinute prin concursuri trucate. De asmenea, pentru a preântîmpina controalele inopinate şi a nu fi surprinşi în timp real, săvârşind fraude fiscale, Mafia politică şi crima organizată, preluând metode şi metehne moştenite din perioada comunistă, au instituit, prin lege, măsuri evidente de protecţie a infractorilor. Prin Codul de procedura fiscală s-a stabilit că nici un  control fiscal nu poate fi derulat fără ca obiectivele şi ţintele să fie incluse într-un plan de control, întocmit anual sau trimestrial. Printr-un ordin al preşedintelui ANAF (!!??) s-a stabilit că nu se efectuează controale, cu celeritate, la solicitarea organelor de cercetare penală, decât dacă este pusă în mişcare acţiunea penală sau există trimitere în judecată (un non sens, pentru că punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată nu se pot face fără a există un prejudiciu cert, adică a anui act administrativ reprezentând titlu de creanţă). Prin acelaşi Cod de procedura fiscală, inspecţia fiscală, sub masca neperturbarii activităţii agentului economic, este anunţată cu minim 15 zile înainte de a fi efectuată. Nu acelaşi lucru s-a putut realiza şi în cazul Gărzii Financiare, unde, Legea 188/1999, OUG 31/1993 şi modul cum a fost organizată instituţia nu au permis concedierea personalului, transferul sau permutările şi nici înregimentarea lui politică. Chiar dacă şefii, numiţi politic în ultima perioada, erau controlaţi de Mafia politică şi crima organizată, restul funcţionarilor dispuneau de independenţa decizională şi de pârghii suficiente pentru a efectua verificări fără a putea fi controlaţi sau "blocaţi" în vreun mod. De asemenea, prevederile legii de organizare a instituţiei nu au permis implementarea unor măsuri de genul neonorării solicitărilor organelor de cercetare penală pe motiv că nu este pusă în mişcare acţiunea penală. Acesta a fost motivul principal al desfiinţării instituţiei şi, sub masca reducerii evaziunii şi îmbunătăţirii gradului de colectare a venituirilor statului, au creat o structura nouă, în cadrul ANAF, înregimentată total politic, lipsită de independenţa decizională, în care au fost create mecanisme şi pârghii suficiente pentru a controla şi dirija activitatea fiecărui angajat, astfel încât activitatea acestuia să fie sub controlul total al Mafiei politice. Iar selecţia personalului s-a făcut, în general, pe criterii politice şi de obedienţă, fiind eliminaţi, în special, non-conformiştii şi profesioniştii care au excelat la capitolul integritate morală. Printr-un aşa zis examen oral, în care n-a existat nici o regulă, ci doar criterii subiective, a fost blocat accesul în sistem al oricărui individ incontrolabil, non-conformist sau care a dat dovadă de prea multă independenţa şi zel în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu. Potrivit legislaţiei (Codul de procedura penală), într-un proces penal, vizând fraude fiscale, estimările nu constituie probe, punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată neputându-se efectua fără stabilirea unui prejudiciu cert. Prejudiciul pentru a fi reparabil, în principiu, este obligatoriu să îndeplinească următoarele condiţii minime: să fie cert, direct, personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui drept ori a unui interes legitim. Or, atât timp cât, prin lege, Curtea de Conturi şi Garda Financiară au şi au avut dreptul doar de a estima prejudiciul, evident că acest prejudiciu nu poate fi cert şi presupune ori certificarea acestuia de către organele de inspecţie fiscală din cadrul ANAF, ori coroborarea estimărilor cu alte probe pentru a i se da un caracter de prejudiciu cert. 

Prin monopulul creat asupra modului stabilirii prejudiciului cert şi controlul politic total al instituţiei care are competenţă, exclusivă, să emită titluri de creanţă sau executorii, respectiv ANAF, Mafia politică şi crima organizată şi-au asigurat mecanismele şi pârghiile prin care pot bloca activitatea organelor de cercetare penală şi justiţia în domeniul fraudelor fiscale. Mizând că fără stabilirea unui prejudiciu cert nu pot răspunde penal pentru fraudele fiscale, iar stabilirea prejudiciului cert este atribuţia, exclusivă a ANAF, Mafia politică şi crima organizată s-au asigurat că, controlând ANAF, îşi asigura protecţie împotriva organelor de cercetare penală, punând Ministerul Public în situaţia în care, deşi detine probe, nu poate lua măsura punerii în mişcare a acţiunii penale şi a trimiterii în judecată, fără existenţa unui prejudiciu cert stabilit de ANAF.

Ofensivă justiţiei însă din ultima perioada şi, în special a DNA, care a găsit "antidotul" împotriva monopolului ANAF în stabilirea prejudiciului cert, ocolind instituţia prin stabilirea prejudiciului cert, în cazul fraudelor fiscale, pe baza estimărilor făcute de Curtea de Conturi şi Garda Financiară, coroborandu-le cu alte probe directe, a creat o stare de "disconfort" vădit Mafiei politice şi crimei organizate, cazurile Năstase, Fenechiu, Copos, Voiculescu, Seres, Mureşan, Patriciu, Ridzi, Şova şi alte sute de acest gen, depistate şi instrumentate de Garda Financiară, fiind tot atâtea motive ca Garda Financiară să dispară din peisajul controlului fiscal ca sa nu mai poată colabora direct cu organele de cercetare penală. Prin această "manevră", Mafia politică şi crima organizată au urmărit lipsirea jutitiei de unul dintre instrumentele de baza care asigurau înfăptuirea justiţiei, respectiv cel care asigura probele esenţiale în cazul fraudelor fiscale, creând în acest fel un blocaj, pentru că obligă justiţia să apeleze, pentru stabilirea prejudiciilor fiscale, exclusiv la ANAF, instituţie controlată în totalitate de Mafia politică şi crimă organizată.

Eliminând din mecanismul controlului fiscal Curtea de Conturi şi Garda Financiară şi instituind monopolul ANAF în acest sens - pe care îl controlează politic în totalitate -, pentru a subordona statul şi a controla în stil mafiot întreagă economie şi finanţele publice, Mafia politică şi crima organizată mai aveau nevoie doar de controlul justiţiei, justiţie care, chiar şi după desfiinţarea Gărzii Financiare, ocolind inabordabilul ANAF, tot găsea şi găseşte resurse pentru a continuă bătălia împotriva fraudei fiscale, stabilind prejudicii certe prin expertize contabile şi tehnico-ştiinţifice. Inamovibilitatea magistraţilor, una dintre măsurile de protecţie a integrităţii morale şi împotriva presiunilor politice, alături de salariile decente,  sunt handicapuri reale, greu de depăşit de către Mafia politică, marea majoritate a magistraţilor nefiind dispuşi la compromisuri când au asigurată o astfel de protecţie. Această a fost miza bătăliei pentru preşedinţia României. Controlul justiţiei pentru a bloca depistarea fraudelor fiscale.

Un ultim act consumat din această bătălie între ultima redută aflată de partea corectă a baricadei împotriva fraudelor fiscale, respectiv justiţia, prin DNA şi Mafia politică, s-a consumat recent, când Guvernul, prin şefii instalaţi politic la Ministerul Public, au încercat diminuarea bugetului DNA, exact pentru ca instituţia să nu mai poată suportă costurile expertizelor contabile şi a celor tehnico-ştiinţifice in cazul fraudelor fiscale. Un asemenea blocaj arată până unde a ajuns controlul Mafiei asupra instituţiilor statului. În afară Ministerului Justiţiei şi a unei părţi din Ministerul Public, Mafia politică controlează întreaga administraţie publică, respectiv toate instituţiile publice. Până şi SRI, căruia i s-a lăsat impresia că dacă a "detaşat" o parte din personal, la Direcţia Generală Antifraudă Fiscală, va controla această instituţie şi va lupta direct şi eficient împotriva fraudelor fiscale, a fost păcălit în cel mai grosolan stil posibil şi a fost utilizat, că şi instrument, în slăbirea actului de justiţie şi, implicit, a statului de drept. Prin înregimentarea DGAF în ANAF, ca un simplu serviciu, fără buget propriu şi fără ca (exceptând procesele verbale de contravenţie) actele adminsitrative să fie titluri de creanţă, iar decizia, prin centralizare, devenind un mecanism clar de blocare a activităţii organelor de cercetare penală, precum cel al ANAF, Mafia politică şi-a extins controlul total asupra ANAF şi DGAF, transformându-le în instrumente la dispoziţia lor. Deşi, se pare, a realizat că a fost "păcălit" şi, după ce "au pus umărul" la desfiinţarea Gărzii Financiare, prostiţi că li se va înfiinţa o structura mai performanţă şi, în final, li s-a dat o structura total incontrolabilă, subordonată politic, SRI continuă să rămână prizonierul şi instrumentul Mafiei politice, incapabil să perceapă că fără independenţă decizională, faţă de politic, adică de ANAF, DGAF nu va fi, ca şi eficientă, nici la nivelul Gărzii Financiare, deşi are o structura triplă de personal.

Prin anularea caracterului operativ al controlului - pe care l-au eliminat printr-un mecanism birocratic, de tip mafiot, ce presupune, sub masca prevenirii abuzurilor, supervizarea centrală a tuturor operaţiunilor derulate, în fapt supravegherea şi protejarea clientelei politice -, DGAF a devenit o anexă a ANAF, controlată în totalitate de politic şi, deci, de Mafia politică. Rezultatul şi efectele înfiinţării şi activităţii derulate de DGAF se văd clar şi incontestabil în execuţia bugetară. Deşi principala ţintă a activităţii DGAF a fost prevenirea şi despistarea cazurilor de sustragere a impozitelor şi taxelor şi, în special a TVA, care reprezintă 80% din totalul fraudelor fiscale, la nivelul lunii octombrie 2014, faţă de perioada similară a anului 2013( când şi-a început activitatea DGAF ), din datele Bugetului general consolidat (execuţia bugetară reală), reyulta ca TVA încasată, reprezenta 6,4 % din PIB, faţă de 6,8 % din PIB în 2013, deci o scădere de 0,4% din PIB. De asemenea, veniturile fiscale totale, la care DGAF şi-a adus direct aportul, în luna octombrie 2014, reprezentau 15,7 % din PIB, faţă de 16,1 % din PIB, în luna octombrie 2013. Adică cu 0,4 % din PIB mai mici. Şi dacă din veniturile fiscale scădem majorarea accizelor prin lege, care a generat o creştere de 0,2 % din PIB şi taxa pe construcţii speciale, care a generat o majorare cu 0,1% a PIB, este evident că, în fapt, veniturile fiscale în octombrie 2014 au scăzut cu 0,7 % din PIB faţă de actombrie 2013. În structura, analizând TVA colectată şi încasată, constatăm paradoxul că deşi PIB a crescut de la 625,6 miliarde lei în 2013 la 674,3 miliarde lei în 2014, TVA încasată la Bugetul de stat, în luna octombrie 2014, a scăzut cu aproape un miliard de lei (829 milioane lei), de la 30,294 miliarde (în 2013) la 29,465 miliarde (în 2014). Şi dacă ţineam seama că din creşterea de 2,23 miliarde de lei, reprezentând accize, 536 milioane lei reprezintă TVA încasată suplimentar, prin introducerea acestei taxe suplimentare, deficitul de încasare al TVA în octombrie 2014, faţă de perioada similară a anului 2013, este de 1,36 miliarde lei. Acesta este bilanţul real înregistrat în urmă înfiinţării DGAF şi înregimentarea politică a acestei instituţii în cadrul ANAF, respectiv consecinţele reale şi incontestabile ale desfiinţării Gărzii Financiare. Adică, prin desfiinţarea Gărzii Financiare şi înfiinţarea DGAF în cadrul ANAF, în loc să se diminueze fraudă fiscală şi să crească volumul veniturilor bugetare, aşa cum a susţinut şi justificat Guvernul decizia desfiinţării Gărzii Financiare, atunci când a emis OUG 74/2013, s-a întâmplat exact invers. Evaziunea fiscală a crescut, depăşind 16% din PIB, iar Mafia politică şi crima organizată au încasat suplimentar, 1,36 miliarde lei, numai din TVA, în timp ce veniturile fiscale colectate au scăzut cu peste 0,7 % din PIB. În concluzie, prin restrângerea activităţii Curţii de Conturi şi reducerea atribuţiilor, respectiv prin desfiinţarea Gărzii Financiare, Guvernul României n-a făcut altceva decât să consolideze poziţia Mafiei politice şi crimei organizate, eliminând două instituţii puternice, ce înregistrau rezultate deosebite în lupta împotriva fraudei fiscale. Acesta este adevăratul bilanţ al luptei împotriva evaziunii fiscale şi adevărul care va rămâne în urmă guvernării Nastase, Boc, Ungureanu, Ponta. Dacă Victor Ponta ajungea preşedinte, Mafia politică şi crima organizată, reprezentată, în primul rând, de "baronii" locali şi centrali, respectiv clientela politică abonată la contractele publice, ar fi făcut ca DNA să aibă, cu siguranţă, soarta Gărzii Financiare, urmând a fi re(dez)organizată şi transformată într-o instituţie subordonată Mafiei politice, în primul rând prin restrângerea competenţelor şi atribuţiilor. Orice fraudă fiscală ar fi fost "filtrată" de ANAF şi numai în anumite condiţii (dacă nu răspundea comenzilor sau nu făcea parte din Mafia aflată la guvernare) ar fi primit "undă verde" pentru a fi cercetată de DNA.

 Aceasta este "moştenirea" reală şi sumbră pe care o preia Iohannis de la Băsescu şi de la toţi ceilalţi preşedinţi care au asistat impasivi la preluarea şi subordonarea administraţiei de către Mafia politică, prin politica de "promovare a cadrelor". O administraţie şi, în special, un minister de finanţe şi o ANAF politizată şi subordonată total Mafiei politice şi crimei organizate. Dacă Ministerul de Finanţe şi ANAF (inclusiv DGAF) nu vor fi depolitizate şi "repopulate" cu profesionişti integrii moral, care să beneficieze de o protecţie reală şi nu doar formală, împotriva presiunilor Mafiei politice, România nu va putea fi reformată, decât formal şi va continuă să înoate în mocirla conservatorismului de tip mafiot, fără nici o perspectiva de viitor. A continuă menţinerea subordonării politice a instituţiilor statului şi, în special, a Ministerului de Finanţe, care crează premisele funcţionăarii unui stat mafiot paralel cu cel oficial, este o crimă împotriva cetăţenilor, a integrităţii ţării şi un eşec administrativ deja asumat, pentru că nu se poate lupta împotriva Mafiei şi, în special, a fraudei fiscale, menţinând controlul politic al administraţiei, un control politic care înseamnă, în fapt, controlul Mafiei asupra statului.

Ec. Pavel Roman